A trecut multă vreme de când nu am mai scris, dar au fost multe evenimente, unele frumoase, unele mai puţin frumoase, care mi-au răpit plăcerea de a scrie. Sper ca într-o zi să pot să scriu şi despre ele, pentru că acum mi-am reprimat această dorinţă în favoarea păstrării unui armistiţiu, oricât de fragil.
O persoană cu suflet sensibil, nu trebuie să fie neapărat artist, e imposibil să nu sufere (oricât s-ar strădui) când vede "circul" în care trăim, cum prosperă cei lipsiţi de suflet şi de conştiinţă. Nu e de mirare că cei care nu găsesc tăria de trece peste toate aceste urâciuni recurg la droguri sau la alcool, ca o evadare din realitatea crudă. Dar e o autoamăgire.
După o vară plină de "seisme" interioare, în toamnă am reuşit să intru într-o normalitate atât personală cât şi profesională. Am început repetiţiile, cu multă emoţie şi determinare, la o comedie de public - cum numim noi spectacolele ce se adresează unui public cât mai larg. Înaintea acestor repetiţii am avut o perioadă de relache, care pentru un actor e cam dureroasă, mai ales când nu ştie care e motivul acestei pauze impuse de alţii. În mintea lui încep să se contureze tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin adevărate, care îl macină pe dinăuntru. "Statul pe tuşă" prea mult nu e bun fiindcă "te scoate din mână", cum spun actorii. E ca în sport, unde trebuie să fii antrenat tot timpul, altfel rişti o entorsă sau o febră musculară zdravănă.
Aşadar am repetat timp de o lună la acest spectacol. Textul aparţine unui autor rus, dar regizorul (Cristian Ioan) a transpus actiunea într-un oraş de provincie din Moldova. E vorba de 6 femei, dintre care două sunt surori şi nu au încă 18 ani. Toate participă la o selecţie organizată de o firmă japoneză ce caută fete tinere pentru cluburi de noapte. Anunţul, cum că "o firmă japoneză caută talente pentru show-bizz", apare în ziarul local. De la această încurcătură se iscă neînţelegeri şi se înscriu în concurs şi femei măritate, în dorinţa de a scăpa de viaţa monotonă dintr-un unui oraş de provincie. Deşi aceste femei sunt rugate să plece acasă, ele cer să fie văzute de un japonez, adică să li se dea şi lor o şansă. Traducătoarea le îndeplineşte dorinţa şi femeile evoluează în faţa japonezului, demonstrîndu-şi "talentele". Numerele artistice pregătite de ele sunt însă de toată jena. Până la urmă vin soţii lor după ele şi după o mică dispută conjugală, prin care se dezvăluie drama fiecărui cuplu, vor pleca acasă, reluându-şi viaţa de dinainte. Eu am fost distribuită într-un rol de profesoară disponibilizată, care are o viaţă de familie plictisitoare şi fără tandreţe. Doar "desfătări" intelectuale. Din acest motiv ea e dornică de aventură şi bani. Pe scurt, cam ăsta e scenariul la care am repetat o lună de zile.
Premiera spectacolului am avut-o la Casa de Cultură din Aiud. Publicul de acolo ne era deja cunoscut din alte spectacole şi era unul cald şi prietenos. Problema a fost însă alta. Una la care nici unul dintre actori nu ne-am aşteptat: O sală aproape goală, cu vreo 5 fetiţe de clasa a V-a şi personalul de la scenă. Nu ştiu cum au ajuns acele fetiţe la acest spectacol şi cine le-a trimis. Fiind însă un spectacol în care se executau numere de striptiz şi pe alocuri se foloseau vorbe mai deşucheate, nu era deloc potrivit pentru nişte copii care încă mai visează la Albă ca Zăpada. De aici dezamăgirea mea profundă. Tot efortul depus de mine şi de ceilalţi actori, gripa pe care am lasat-o pe planul doi pentru a face un spectacol bun, adică toate aceste investiţii într-un proiect fără spectatori. Doar pentru ca să mai "bifezi o acţiune". Acest spectacol a fost orice altceva, dar nu premieră. A fost o dezamăgire personală, o jignire a profesionalimului ce ţi l-ai şlefuit timp de ani de zile. În astfel de momente te întrebi oare la ce bun am învăţat atât, oare la ce bun atâtea aşteptări înşelate şi umiliri?
