Plimbare prin " Valea suspinelor "

De curând , mai exact acum o săptămână, am avut o premieră. La început nu am vrut să scriu despre asta deoarece am rămas cu un gust amar şi mă gândeam că am discutat deja prea mult despre aspectele urâte ale acestei meserii (sau ale teatrului turdean). Dar vineri am avut spectacol, iar publicul a fost compus din elevi de liceu care au reacţionat foarte natural, sub impulsul trăirilor stârnite de textul interpretat de noi pe scenă.

Dar am să vă povestesc puţin subiectul, ca să vă puteţi face o idee despre piesa în cauză. E vorba despre trei femei pensionare, din Austria, care îşi povestesc, pe rând, drama vieţii. Una are un băiat de 40 de ani care nu e căsătorit, fiindcă de fapt urăşte căsătoria şi în plus e şi alcoolic. Ea este obsedată de economie şi visează să aibă o aventură romantică cu un măcelar polonez Wotilla Karli (aluzie la Papa Ioan Paul al II-lea). Alta a fost părăsită de soţ şi de fiică, este bulimică şi tot timpul se gândeşte la sex. Cea de-a treia femeie este cam retardată. Tot timpul visează să desfunde latrine. Da, aţi citit corect. Întregul text al piesei este despre rahat uman, latrine, urină, sex. Autorul este un austriac care s-a sinucis la 34 de ani. Făcea parte dintr-un curent anticristic, asculta muzică psihedelică, etc. Poţi găsi "valenţe filozofice" în acest text, cum că viaţa e de rahat, oamenii la fel. Dar parcurgând scenariul, se simte că ai de a face cu un text scris de un nebun cu acte în regulă. Un text ce îşi bate joc de credinţă, de valorile umane şi care promovează urâtul în toate formele lui. 

În ziua de azi viaţa reală te pune în faţa a multor situaţii limită, îşi dă o senzaţie că totul e pe dos, creându-ţi  o stare alterată, de pesimism incurabil. Televizorul, mijloacele media exploatează foarte mult aceaste aspecte, contribuind la sporirea deznădejdii.  Divertismentul media pune accent pe tipologii umane care s-ar înscrie uşor în categoria "retardaţi". Oamenii se distrează de mama focului de aceste "figuri" expuse cu nonşalanţă la televizor, dar în fond nu e de râs. Fiind de-a dreptul  îngropaţi într-o depresie mâloasă, oamenii caută cu înfrigurare o scăpare din această mlaştină. Cei care vin la teatru o fac din dorinţa de a evada, de a uita mizeriile de la televizor şi a găsi o relaxare. Şi ce le oferim noi???

Chiar daca tinerii folosesc un limbaj "colorat" între ei, pe stradă, la şcoală sau acasă, când vin să urmărească un act de cultură, aşteaptă altceva. De aceea, reacţia lor a fost foarte firească: "Mai vorbiţi mult aşa?". În schimb noi, formatori de cultură, le-am oferit ceva dezgustător. În mod normal, un teatru de stat, ar trebui să se comporte ca o instituţie de cultură, de culturalizare a maselor. Nu cred că e normal să-şi permită încercări pe publicul local, cu texte scabroase şi şocante. O instituţie particulară îşi permite teste, cu acordul actorilor, şi pentru un public atent ales. Însă noi ne adresăm, în mare parte, unor tineri în formare, cărora încercăm să le atragem atenţia spre o altă formă de exprimare, mai elevată.

Acest spectacol a fost un eşec. Din toate punctele de vedere. Noi, actriţele, am fost supuse unor atacuri verbale ale publicului. Şi pe bună dreptate. Publicul a amendat piesa pentru că nu mai rezista să audă aşa ceva. Dar, pentru un actor, e foarte trist atunci când publicul se află în faţa lui, la un pas, şi-i râde în obraz, apostrofându-l. Îţi trebuie o voinţă enormă să depăşeşti momentul şi să găseşti forţa de a continua. Eşti vulnerabil, sufletul tău e terfelit, te simţi distrus. Atunci realizezi că cineva îşi bate joc de tine, de munca ta, doar că acel cineva nu e publicul, ci însăşi şeful tău. Cu astfel de piese ratate, un actor moare pe dinăuntru şi nu mai găseşte plăcere în actul artistic. Eu nu pot să accept punerea frumosului în stand-by, pentru a ceda locul nebuniei şi urăţenei sufleteşti, ridicate la rang de geniu  

Asta văd zilnic copiii noştri ca exemplu şi ne mai mirăm că am ajuns să trăim astfel de vremuri. În acest mod, prezentul devine ca o plimbare nefericită prin "Valea suspinelor".

Teatrul : un SRL de făcut spectacole

Of dragii mei, nu am mai scris de mult fiindcă am avut tot soiul de activităţi care mai de care mai diverse, apropiate sau nu de munca artistică. Din nefericire pentru un actor, pe lângă repetiţiile zilnice dinaintea unui spectacol, apar diverse conflicte ce te scot puţin din "circuit". 

Am scris aici materiale frumoase despre o parte adevărată a teatrului, teatru ce trebuie să fie făcut cu credinţă şi multă iubire. Acum vreau să vă prezint ce se mai poate întâlni în instituţiile educativ-culturale ... anumite "scenarii" menite să distrugă arta adevărată, tot ce înseamnă teatru şi frumos. Cu ce scop??? Asta vă las pe dvs să descoperiţi şi să-mi transmiteţi opiniile voastre.

Există unele persoane care, deşi au activat iniţial ca simpli actori în teatru, odată ce au ajuns într-o funcţie de conducere, uită repede de unde au plecat şi se luptă din răsputeri să răzbune perioada în care se simţeau marginalizaţi, dându-şi de gol propriile frustrări. Astfel de oameni nu au nimic de spus, nici pe scenă, nici în viaţa de zi cu zi dar, dosiţi sub umbrela "puterii", îşi folosesc "creativitatea" pentru a ticlui tot felul de tertipuri menite a distruge frumosul şi puritatea din sufletul artistului. Care ar fi aceste tertipuri sau triks-uri, cum le spun americanii? În primul rând îi îngrădeşti actorului dreptul de a fi liber. Cum? Simplu. Obligându-l să stea în teatru câte 8 ore pe zi. Şi aici nu mă refer la perioada când există repetiţii şi spectacole. Poate veţi spune: "ei şi, toată lumea atât munceşte. Ce-i cu asta?".

Permiteţi-mi să vă explic ... munca actorului e una foarte solicitantă, chiar dacă din exterior nu pare. Acest tip de activitate e încadrat, conform legii, în grupa grea de muncă. Actorul, după ce învaţă un text dificil, după ce repetă pentru un spectacol cel puţin o lună de zile, mai are de susţinut şi un spectacol care îl solicită din punct de vedere fizic, psihic şi emoţional. După un asemenea efort susţinut, are nevoie de odihnă. La fel ca un sportiv de performanţă, la fel ca o maşină,  mai trebuiesc oprite ca să se odihnească. Un calculator, când are memoria prea încărcată, dă rateuri. În unele locuri de muncă se dau sporuri de efort, de una-alta, în cazul actorilor, sporurile aferente muncii grele au fost înlocuite cu libere. Dar dacă vrei să termini psihic şi fizic un actor, următoarea zi după un spectacol îl obligi să vină la muncă. Şi asta tot aşa, 8 ore zilnic, cică pentru pregătire individuală. Este normal să te păstrezi în formă pregătindu-te zilnic, însă 8 ore, fără pauză şi fără posibilitatea de a părăsi instituţia ... asta deja sună a sechestrare, nu ? Sau a cooperativă de făcut teatru, nicidecum a instituţie de cultură.

Un actor trebuie să colaboreze mereu cu alte teatre pentru a se perfecţiona sau să participe la festivaluri de specialitate. Dar directorul spune "Nu! Trebuie să vii 8 ore la "servici", conform avizierului!". Apoi te pomeneşti că îţi face plângere penală pentru că ai ochii verzi şi nu albaştri şi pe baza plângerii penale poţi să te trezeşti fără contract de muncă. Normal că îţi cauţi dreptatea în instanţă şi câştigi, dar toate aceste consumuri inutile de energie te îndepărtează de la actul artistic.

De multe ori regulile dintr-un teatru condus de un director numit pe considerente politice şi nu pe calităţi manageriale sunt duse la extrem. E firesc să mai şi greşeşti, e uman chiar, normal că te mai cerţi, dar nu e profesionist să cauţi din tot dinadinsul căi de răzbunare sau să transformi angajaţii în muncitori pe plantaţie. Ce uităm mulţi e că funcţiile sunt trecătoare şi  după ce ne-am dezbrăcat de titluri, cea mai mare calitate rămîne cea de OM. 

Într-un teatru condus prin tertipuri, razbunări şi manipulări represive, actorul e nevoit ca, în loc de texte de dramaturgie, să înveţe legea muncii, calcularea salariilor şi cum să-şi apere drepturile. Deşi nici aşa ceva nu-i strică la o adică în ziua de azi, să nu uităm totuşi ca un artist trăieşte într-o altă lume sau aşa ar fi firesc să fie. 

Şi uite aşa, o instituţie de cultură cu renume şi ani grei de muncă artistică poate deveni, din cauza unui management defectuos, o cooperativă care produce orice altceva decât teatru. Ajungi să simţi că-ţi joci de fapt propria viaţă sau dreptul la viaţă. În astfel de situaţii, actorul din mine invocă deseori: "Cum nu vii tu Ţepeş Doamne ....".

Cu toate acestea, cu credinţă în suflet, îmi modelez răbdarea fiindcă am certitudinea că nimic nu-i veşnic, doar Veşnicia.