vineri, 12 martie 2010

În fiecare zi îl răstignim pe Isus !

Un lucru pe care îl observ tot mai des în ultimul timp, îmi crează o stare avansată de amărăciune: unii dintre semenii mei se îndepărtează tot mai mult de uman, de credinţă, de esenţă. E trist să observ că ne înconjoară incompetenţa, orgoliile, trădările, minciuna. Mă gândesc cu nostalgie la vremurile de demult, când cuvântul dat avea greutate sau când onoarea era o virtute. Azi, aceste cuvinte lipsesc din vocabular, dar mai mult, lipsesc din conştiinţă. Parcă s-ar fi spart un balon şi în loc de apă au curs fiinţe întunecate. Tristeţea e că astfel de oameni ajung în posturi de conducere, în locuri de unde dictează legi şi creează conduite. Oare cum să mai răzbeşti în asemenea condiţii sau cum să-ţi păstrezi normalitatea? Eu simt că doar credinţa ne mai salvează. 

Am să vă prezint o fabulă "culeasă" recent: 
Într-o mică pădure (de stat) domnea o vulpe. Ca mai toate suratele ei, vulpea noastră şi-a folosit la maximum abilităţile-i native pentru a se instala acolo unde doar visase. Odată simţindu-se sus, devenise foarte dură. Dorea să-şi vadă supuşii muncind din greu, închinându-i-se fară crâcnire, hrănind-o cu ovaţii, chiar dacă acestea nu erau sincere. Se simţea de-a dreptul proprietara pădurii, uitând de fapt că ocupa doar o funcţie. Supuşii au răbdat ce au răbdat, dar la un moment dat s-au vorbit între ei să facă ceva şi, de comun acord, au  ales să adere la sindicatul animalelor. Cei mai curajoşi s-au înscris, pe când alţii au renunţat speriaţi. Aflând despre această mişcare "de răzvrătire", vulpea s-a înfuriat şi a ameninţat că-i va spune ursului, iar repercursiunile nu vor înceta să apară. A, am uitat să spun, ursul era şeful cel mare, însă fiind ocupat cu treburile de administrare a pădurilor, nu prea avea timp să viziteze toate pădurile. Cu măiestria-i renumită, la fiecare vizită, vulpea presăra în urechea ursului câte o picătură dintr-o poţiune magică ce îl gâdila extrem de plăcut pe mândrul urs. Imediat a primit undă verde, din partea acestuia, să ia toate măsurile de cuviinţă pentru a face ordine în pădurea condusă de ea. Ca un adevărat strateg, a început cu aplicarea legii  "dezbină şi condu". I-a întors pe supuşi unii împotriva celorlaţi, deşi toţi trăiau de pe urma aceleiaşi păduri. Doar că, printre animalele pădurii se aflau şi două veveriţe, bune prietene. Prietenia lor însă nu era bine văzută în ochii vulpii, cele două fiind un exemplu negativ în faţa supuşilor. Drept urmare, cu scopul de a le despărţi, vulpea formează ad-hoc o comisie de disciplină prin care acuză una din veveriţe că e recalcitrantă, că aduce prejudicii producţiei şi câte şi mai câte. Folosindu-se de diverse tertipuri, până la urmă reuşeşte să o alunge din pădure. Veveriţa, amărâtă de toată înscenarea pusă la cale de vulpe, se prezintă la sfatul bătrînilor, unde spune toată povestea. Doar că vulpea află de intenţia veveriţei şi se duce ţintă la urs, căruia iî vărsă din nou licoarea magică în urechi, iar acesta, fără să fie interesat şi de versiunea veveriţei, intervine pe lângă câţiva bătrîni. La prima înfăţişare în faţa bătrânilor, veveriţa umilă le povesteşte toată păţania ei, cerând totodată să fie ascultată şi cealaltă veveriţă, prietena ei. Însă aceasta nu a fost anunţată unde se va ţine următoarea întâlnire, aşa că nu a mai ajuns la timp. Vulpea a tocmit chiar şi martori falşi care, sub jurământ, au declarat în faţa bătrânilor cum că veveriţa obişnuia să lipsească de la program, că vorbea urât şi câte şi mai câte. Toate minciuni ticluite cu mare îndemânare. Bătrânii, uimiţi de cele auzite, au clătinat din cap a dezaprobare. Aşa că veveriţa a pierdut cauza. Vulpea, fericită că a scos din peisaj o veveriţă, şi-a îndreptat atenţia asupra celeilalte. Doar că, între timp, veveriţa alungată s-a dus la cel mai bătrân dintre bătrâni şi i-a mai cerut o înfăţişare. Acesta a acceptat şi de data asta, veveriţa a rugat-o pe prietena ei să scrie tot adevărul sub forma unei declaraţii. Apoi veveriţa alungată a citit cele declarate în faţa judecătorilor. Auzind acum o cu totul altă versiune, toţi au tăcut şi au cerut timp să ajungă la o decizie. Aflând una ca asta, vulpea s-a supărat foc pe veveriţa curajoasă şi a pârât-o din nou ursului. Acesta, cu poţiunea magică sfârâindu-i în urechi, a chemat veveriţa  la el şi a certat-o pentru faptul că şi-a ajutat prietena. Veveriţa, sinceră, i-a spus: "Domnule Urs, îmi pare rău că v-am pricinuit atâta supărare, dar eu cred în Dumnezeu. Cum aş putea eu să mă rog Lui şi să spun "Doamne ajută-mă", dacă eu nu sunt în stare să-l ajut pe aproapele meu? Eu nu am minţit în acea declaraţie, am spus doar purul adevăr!". Ursul însă nici nu a vrut să mai audă explicaţiile. A tunat şi a fulgerat: "Eu v-am dat pădurea, eu v-o iau!".

Morala: în fiecare zi îl răstignim pe Isus fără milă şi aşteptăm mântuire.
Dar povestea noastră are un happy-end: veveriţa alungată câştigă procesul, iar vulpea e nevoită să o reprimească înapoi, în pădure. Tot ea este nevoită să dea explicaţii bătrînilor de ce a adus martori falşi şi de ce animalele din pădure sunt nemulţumite.

Ideea e că, acum, mai mult poate ca nicioadată, îţi trebuie curaj să stai drept şi să-ţi păstrezi demnitatea. Eu zic că merită fiindcă aceasta e adevărata cale.

P.S. Articolul de mai sus e un pamflet şi orice asemănare cu realitatea sau cu persoane reale este produsul imaginaţiei cititorului.

8 comentarii: