Plimbare prin " Valea suspinelor "

De curând , mai exact acum o săptămână, am avut o premieră. La început nu am vrut să scriu despre asta deoarece am rămas cu un gust amar şi mă gândeam că am discutat deja prea mult despre aspectele urâte ale acestei meserii (sau ale teatrului turdean). Dar vineri am avut spectacol, iar publicul a fost compus din elevi de liceu care au reacţionat foarte natural, sub impulsul trăirilor stârnite de textul interpretat de noi pe scenă.

Dar am să vă povestesc puţin subiectul, ca să vă puteţi face o idee despre piesa în cauză. E vorba despre trei femei pensionare, din Austria, care îşi povestesc, pe rând, drama vieţii. Una are un băiat de 40 de ani care nu e căsătorit, fiindcă de fapt urăşte căsătoria şi în plus e şi alcoolic. Ea este obsedată de economie şi visează să aibă o aventură romantică cu un măcelar polonez Wotilla Karli (aluzie la Papa Ioan Paul al II-lea). Alta a fost părăsită de soţ şi de fiică, este bulimică şi tot timpul se gândeşte la sex. Cea de-a treia femeie este cam retardată. Tot timpul visează să desfunde latrine. Da, aţi citit corect. Întregul text al piesei este despre rahat uman, latrine, urină, sex. Autorul este un austriac care s-a sinucis la 34 de ani. Făcea parte dintr-un curent anticristic, asculta muzică psihedelică, etc. Poţi găsi "valenţe filozofice" în acest text, cum că viaţa e de rahat, oamenii la fel. Dar parcurgând scenariul, se simte că ai de a face cu un text scris de un nebun cu acte în regulă. Un text ce îşi bate joc de credinţă, de valorile umane şi care promovează urâtul în toate formele lui. 

În ziua de azi viaţa reală te pune în faţa a multor situaţii limită, îşi dă o senzaţie că totul e pe dos, creându-ţi  o stare alterată, de pesimism incurabil. Televizorul, mijloacele media exploatează foarte mult aceaste aspecte, contribuind la sporirea deznădejdii.  Divertismentul media pune accent pe tipologii umane care s-ar înscrie uşor în categoria "retardaţi". Oamenii se distrează de mama focului de aceste "figuri" expuse cu nonşalanţă la televizor, dar în fond nu e de râs. Fiind de-a dreptul  îngropaţi într-o depresie mâloasă, oamenii caută cu înfrigurare o scăpare din această mlaştină. Cei care vin la teatru o fac din dorinţa de a evada, de a uita mizeriile de la televizor şi a găsi o relaxare. Şi ce le oferim noi???

Chiar daca tinerii folosesc un limbaj "colorat" între ei, pe stradă, la şcoală sau acasă, când vin să urmărească un act de cultură, aşteaptă altceva. De aceea, reacţia lor a fost foarte firească: "Mai vorbiţi mult aşa?". În schimb noi, formatori de cultură, le-am oferit ceva dezgustător. În mod normal, un teatru de stat, ar trebui să se comporte ca o instituţie de cultură, de culturalizare a maselor. Nu cred că e normal să-şi permită încercări pe publicul local, cu texte scabroase şi şocante. O instituţie particulară îşi permite teste, cu acordul actorilor, şi pentru un public atent ales. Însă noi ne adresăm, în mare parte, unor tineri în formare, cărora încercăm să le atragem atenţia spre o altă formă de exprimare, mai elevată.

Acest spectacol a fost un eşec. Din toate punctele de vedere. Noi, actriţele, am fost supuse unor atacuri verbale ale publicului. Şi pe bună dreptate. Publicul a amendat piesa pentru că nu mai rezista să audă aşa ceva. Dar, pentru un actor, e foarte trist atunci când publicul se află în faţa lui, la un pas, şi-i râde în obraz, apostrofându-l. Îţi trebuie o voinţă enormă să depăşeşti momentul şi să găseşti forţa de a continua. Eşti vulnerabil, sufletul tău e terfelit, te simţi distrus. Atunci realizezi că cineva îşi bate joc de tine, de munca ta, doar că acel cineva nu e publicul, ci însăşi şeful tău. Cu astfel de piese ratate, un actor moare pe dinăuntru şi nu mai găseşte plăcere în actul artistic. Eu nu pot să accept punerea frumosului în stand-by, pentru a ceda locul nebuniei şi urăţenei sufleteşti, ridicate la rang de geniu  

Asta văd zilnic copiii noştri ca exemplu şi ne mai mirăm că am ajuns să trăim astfel de vremuri. În acest mod, prezentul devine ca o plimbare nefericită prin "Valea suspinelor".