Să fi copil pe scenă însemnă să fi fericit

M-am gândit să scriu puţin şi despre munca actorului din culise. Cum îşi pregăteşte personajul, cum învaţă textul, cum se creează atmosfera de spectacol ... cam la aşa ceva m-am gîndit. Am ales să scriu despre asta fiindcă tocmai acum repetăm la două piese în paralel, una pentru copii şi una pentru public matur (cum zicem noi). Dar mă opresc asupra piesei pentru copii, pentru că îmi plac foarte mult acest gen de spectacole. Motivele sunt multiple. Spre exemplu, aceste spectacole te solicită la maxim din punct de vedere fizic, deci economiseşti abonamentul la sala de fitness. Asta e bine, nu? Apoi copiii sunt cei mai buni spectatori, ei reacţionează pozitiv atunci când eşti credibil şi le captezi atenţia, deci calităţile interpretative sunt testate la maximum. Mai mult de atât, în spectacolele pentru copii îţi sunt folosite toate calităţile artistice, vocale, fizice şi interpretative. Sunt cele mai complexe şi solicitante spectacole. Mulţi colegi de breaslă (din alte teatre) nu agrează acest gen de piese tocmai pentru că sunt atât de solicitante şi pentru că mulţi (şi aici vor strâmba din nas) consideră că aceste spectacole sunt sub demnitatea lor de actori profesionişti. Fără intenţia de a jigni, vorbesc din propria experienţă şi din discuţiile avute cu mulţi colegi de facultate, care acum joacă în teatre de renume şi  care, atunci când le-am împărtăşit bucuria mea de a juca în astfel de piese, au strâmbat din nas.

La început, când se stabileşte piesa pentru copii, după o lectură la masă, actorul poate să îşi înceapă munca personală pentru crearea personajului. Ai nevoie de multă imaginaţie şi multă poftă de a te juca. În primele repetiţii la scenă poţi să faci toate "prostiile" fără să te judece nimeni şi culmea, de multe ori eşti felicitat.

 

 

Apoi, pas cu pas, respectând şi indicaţiile regizorului, coroborate cu jocul actorului, se creionează spectacolul, iar prin repetiţii - actorii îşi învaţă textul. Mulţi spectatori mă întreabă cum reuşim să reţinem atâtea texte. E simplu, cel puţin aşa mi se pare mie, acum: prin repetiţie şi bazându-te mult pe logică. Cunoşti mişcarea ce o ai de făcut pe scenă şi ştii ce replici ai de spus când faci un lucru sau altul. Şi încă un lucru important, textul nu se toceşte ca la şcoală. Actorii au o memorie vizuală şi auditivă foarte dezvoltată.

Am înţeles că pentru film e invers, adică trebuie să înveţi textul prima dată şi apoi vine mişcarea. De aceea mulţi actori străini recurg la un  "antrenor" cu care reuşesc să memoreze textul şi să îşi creeze personajele. Teatrul e relaţie şi multă logică, deşi nu pare. Apoi când spectacolul e gata, vine şi recţia copiilor care e total imprevizibilă. Spectacolele de copii sunt interactive şi actorii trebuie să fie familiarizaţi cu asta, ca să ştie ce întrebări să pună şi cum să stăpânescă masele de copii dezlănţuite. În teatrul nostru, colegii stăpânesc bine aceste metode şi au multă experienţă cu spectacolele de copii. Şi din echipa foştilor colegi, care au plecat din teatru, erau câţiva care atunci când jucau la Turda erau foarte buni în astfel de spectacole şi nu numai.

Spectacolele de copii au multă muzică şi dans şi mă bucur de fiecare dată când joc în ele pentru că mă pot exprima aşa cum îmi dictează sufletul meu, mereu jucăuş şi plin de speranţă. Muzica joacă un rol de personaj în spectacolele de copii. Şi încă unul principal. Prin muzică poţi exprima multe stări pe care copiii le percep mult mai bine aşa. Regizorul tehnic, la noi în teatru, se ocupă şi de sonorizare, adică e cel care alege muzica şi o redă.

Costumele sunt foarte importante - prin ele se creează (pe lângă decor) imaginea de basm.
La spectacolul la care am repetat până acum, "Cenuşăreasa", sunt costume foarte frumoase. Rochiile sunt ca de prinţese, exact aşa cum ar trebui să fie. Sunt puţin incomode fiindcă sunt foarte lungi dar, tot repetând, am învăţat să le purtăm în aşa fel încât să nu le călcăm şi să avem o ţinută corectă, de prinţesă.

 

 

Totul se face prin repetiţii în teatru, aşa te obişnuieşti cu personajul, cu replicile, cu relaţia cu celelalte personaje, cu costumele, cu decorul (pe unde intri şi ieşi), te obişnuieşti să joci situaţii reale, să-ţi joci costumul, decorul, ca şi cum în acel costum şi decor te-ai fi născut. Trebuie ca totul să pară firesc şi uşor de făcut, dar numai noi, actorii, ştim că totul se face cu muncă, determinare şi multă repetiţie.

Spectacolele de copii te păstrează tânăr şi în formă, iar mai mult de atât, te încarcă de multă energie pozitivă. Va fi mereu o bucurie să joc pentru copii.

Premiul de aur

 Cum oricărui actor îi plac aplauzele, consider că şi un premiu este echivalentul aplauzelor.

Prietena mea Brînduşa a considerat că merit aplauze şi pentru blog,  drept pentru care m-a cadorisit (cu ceva vreme în urmă, ce-i drept) cu premiul "Blogul de aur".

Îi mulţumesc foarte mult, în sfârşit am reuşit să-mi dac timp să-l preiau, iar acum trebuie să-l dau mai departe altor "actori" din scena blog-ăritului, "actori" pe care îi apreciez şi îi stimez pentru ceea ce fac & expimă:

Lui Cristina pentru blog-ul Bijuteria Naira, deoarece bijuteriile ei îmi amintesc de lumea spiriduşilor şi a zînelor, iar delicateţea lor e nefiresc de frumoasă.

Al doilea blog e cel al Fundaţiei Martin care, prin activităţile concepute acolo, face din artă mai mult decât face Ministerul Culturii pentru artă .

Un alt premiu este pentru blog-ul România normală , pentru că prin acţiunile lor şi prin ceea ce se scrie acolo arată că speranţa de a trăi într-o Românie adevărată nu e încă pirdută.

Vă doresc tuturor un An nou mult mai bun şi nu uitaţi să premiaţi şi voi alte blog-uri dragi vouă.
Un 2010 cu multă sănătate!

Iubiţi şi câinii vagabonzi !

În preajma Crăciunul, pe toate posturile de televiziune s-au propagat îndemnuri la "a fi  mai bun", la "a dărui din ceea ce ai unui suflet necăjit". Mă întreb de ce oare se face acest lucru doar în preajma sărbătorilor, de ce nu se "poartă" pe tot parcursul anului? Într-adevăr există foarte multe cazuri de copii chinuiţi, copii ce au nevoie de ajutor, însă nimeni nu pomeneşte de sufletele chinuite ale animalelor străzii. Că doar şi ele au suflet, nu? Şi ele au fost lăsate aici pentru a trăi alături de noi. Cum ar fi viaţa noastră fără ele??? PUSTIE.

Unii mă condamnă, reproşându-mi că mai bine aş creşte un copil decât un câine. Părerea mea e că fiecare trebuie să facă cum îi dictează inima. Eu şi cu soţul meu încă sperăm să avem un copil, dar până atunci ne bucurăm din toată inima de clipele frumoase ce ni le oferă scumpul nostru patruped, care a devenit un membru important al familiei noastre. Am amintit într-o postare anterioară despre rolul important jucat de această fiinţă mică în viaţa mea, despre cum m-a schimbat dintr-o persoană căreia îi era frică să se apropie de câini, într-una iubitoare de animale. Ca să nu mai spun că am observat cât de importantă şi puternică este legătura dintre copii şi animale.

 

 

 Dacă înainte ignoram câinii de pe stradă, mai mult dintr-o frică veche, acum am ajuns să-i înţeleg şi mă doare sufletul când văd, în plină iarnă friguroasă, biete animăluţe zgribulite, ce caută un rest de mâncare sau se uită plini de speranţe la trecători, da de cineva îl va mângâia sau îl va lua acasă. Aceste animăluţe sunt, în schimb, izgonite, batjocorite, lovite. Mulţi oameni preferă să dea mărunţiş cerşetorilor, zicându-şi că fac o faptă bună, dar atunci când văd un câine, îl alungă cu piciorul. Înainte de a mai da bani cerşetorilor, gândiţi-vă că încurajaţi un fenomen grav şi că cei ce sunt în spatele aceştor amărâţi, câştigă mai mult decât noi. Şi eu obişnuiam să ajut un om sărac, dându-i mâncare, haine, dar nu bani. Rezultatul? În plină zi a încercat să-mi spargă garajul. În schimb, un câine căruia i-am dat o mângîiere sau mâncare, se bucură întotdeauna când mă revede şi ... nu m-a muşcat niciodată.

Oare de ce sunt uitate animalele? Oare nu fac şi ele parte din întregul numit Natură? Mai mult de atât, eu cred că porunca din Biblie în care Isus zicea "iubeşte-ţi aproapele" se referea şi la animale, nu doar la om. De ce ne-am considera superiori lor? Doar pentru că nu vorbesc? De multe ori animalele au o inteligenţă  surprinzătoare. Ele se sacrifică fără tăgadă pentru cei pe care îi consideră prietenii lor. Oare oamenii ar face aşa ceva pentru semenii lor, că oricum nu mă aştept să o facă pentru prietenul lor patruped?

Haideţi să încercăm, nu doar de sărbători, să fim mai buni şi cu aceste biete suflete, iar dacă nu le putem ajuta măcar să nu le facem rău. Mă refer aici la toate animalele care stau în frig, ne slujesc sau ne oferă dragoste necondiţionată.

Actorii între adevăr şi ficţiune

Am conceput acest blog pentru a încerca să arăt că şi actorii sunt oameni obişnuiţi, la fel ca toţi ceilalţi, deşi multă lume îi confundă cu rolurile interpretate. Dar trebuie să recunosc că sunt mulţi colegi de breaslă care, interpretând mai mult timp acelaşi rol, ajung să-şi uite propria indentitate. Motivul, cred eu, este că îi ajută să se simtă diferiţi, interesanţi. În opinia mea însă, cei care au ceva de spus, în oricare meserie, nu trebuie să recurgă la "artificii" pentru a atrage atenţia celor din jur.

Îmi amintesc că în facultate aveam un coleg care a murit din cauza consumului abuziv de alcool. Dar cât a trăit, a fost un  adevărat "personaj". Îşi concepuse o mimică specială, chiar şi o tonalitate mai gravă a vocii, doar din dorinţa de a impresiona. Când se afla într-un mijloc de transport în comun intra în vorbă intenţionat şi întotdeauna ajungea acolo unde dorea, adică să fie întrebat cu ce se ocupă. În acel moment aborda o anumită ţinută,  îndelung studiată în faţa oglinzii, îşi ridica o sprânceană  şi răspundea pe vocea lucrată: "sunt actor!" Bineînţeles că reacţia "publicului" era una pozitivă, chiar lipicioasă aş putea spune, pentru că oamenilor li se părea fascinant să cunoască un actor în carne şi oase. Numai că, pe colegul meu,  îndepărtarea de realitate l-a costat scump. Nu s-a mai putut adapta personajului real, iar cele create de el l-au împins tot mai puternic spre actul final. Aş putea da multe exemple de personalităţi "lucrate", ce nu au nimic consistent în esenţă. Lumea Thaliei e plină de ele, dar sunt sigură că şi cea a show-biz-ului.

 Şansa mea de a mă păstra pe linia de plutire a fost faptul că pentru mine actoria a fost şi este doar o meserie. Făcută bine, cu profesionalism, orice meserie devine artă, având la bază un "meşteşug".  Acum, după 20 de ani de teatru, sunt convinsă că oricine poate să facă acestă meserie, diferenţa  constă în efortul şi seriozitatea  depuse. Fără acestea, talentul se stinge. Acestă teorie m-a salvat de "înnecul" în  laude. Pentru că în actorie totul e subiectiv, foarte mulţi te laudă doar "fiindcă aşa se face" sau pentru a-ţi mîngîia orgoliul şi a încerca să te "aburească". Trebuie să crezi în capacităţile tale, dar în acelaşi timp să fii şi realist, doar aşa te poţi păstra  în liniile "nomalităţii". În plus faţă de asta, eu mai am o modalitate foarte sigură de a mă trezi la realitate: urmărirea facturilor lunare. Oricât aş vrea eu să nu fie aşa, aceste hârţoage pur şi simplu nu mă lasă să-mi pierd capul.  Iar familia este pentru mine un stâlp sigur care mă ajută să ţin cârma dreptă.

Actoria mi-a dăruit o viaţă interesantă din punct de vedere emoţional, dar şi şansa de a face diferenţa dintre adevăr şi "ficţiune". Cu acest simţ ascuţit, imediat detectez minciuna, chiar şi  în cele mai atent "lucrate" situaţii. Ce mai, curat defect profesional.

Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

A trecut multă vreme de când nu am mai scris, dar au fost multe evenimente, unele frumoase, unele mai puţin frumoase, care mi-au răpit plăcerea de a scrie. Sper ca într-o zi să pot să scriu şi despre ele, pentru că acum mi-am reprimat această dorinţă în favoarea păstrării unui armistiţiu, oricât de fragil.

  O persoană cu suflet sensibil, nu trebuie să fie neapărat artist, e imposibil să nu sufere (oricât s-ar strădui) când vede  "circul"  în care trăim, cum prosperă cei lipsiţi de suflet şi de conştiinţă. Nu e de mirare că cei care nu găsesc tăria de trece peste toate aceste urâciuni recurg la droguri sau la alcool, ca o evadare din realitatea crudă. Dar e o autoamăgire.

  După o vară plină de "seisme" interioare, în toamnă am reuşit să intru într-o normalitate atât personală cât şi profesională. Am început repetiţiile, cu multă emoţie şi determinare, la o comedie de public - cum numim noi spectacolele ce se adresează unui public cât mai larg. Înaintea acestor repetiţii am avut o perioadă de relache, care pentru un actor e cam dureroasă, mai ales când nu ştie care e motivul acestei pauze impuse de alţii. În mintea lui încep să se contureze tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin adevărate, care îl macină pe dinăuntru. "Statul pe tuşă" prea mult nu e bun fiindcă "te scoate din mână", cum spun actorii. E ca în sport, unde trebuie să fii antrenat tot timpul, altfel rişti o entorsă sau o febră musculară zdravănă.

Aşadar am repetat timp de o lună la acest spectacol. Textul aparţine unui autor rus, dar regizorul (Cristian Ioan) a transpus actiunea într-un oraş de provincie din Moldova. E vorba de 6 femei, dintre care două sunt surori şi nu au încă 18 ani. Toate participă la o selecţie organizată de o firmă japoneză ce caută fete tinere pentru cluburi de noapte. Anunţul, cum că "o firmă japoneză caută talente pentru show-bizz", apare în ziarul local. De la această încurcătură se iscă neînţelegeri şi se înscriu în concurs şi femei măritate, în dorinţa de a scăpa de viaţa monotonă dintr-un unui oraş de provincie. Deşi aceste femei sunt rugate să plece acasă, ele cer să fie văzute de un japonez, adică să li se dea şi lor o şansă. Traducătoarea le îndeplineşte dorinţa şi femeile  evoluează în faţa japonezului, demonstrîndu-şi "talentele". Numerele artistice pregătite de ele sunt însă de toată jena. Până la urmă vin soţii lor după ele şi după o mică dispută conjugală, prin care se dezvăluie drama fiecărui cuplu, vor pleca acasă, reluându-şi viaţa de dinainte. Eu am fost distribuită într-un rol de profesoară disponibilizată, care are o viaţă de familie plictisitoare şi fără tandreţe. Doar "desfătări" intelectuale. Din acest motiv ea e dornică de aventură şi bani. Pe scurt, cam ăsta e scenariul la care am repetat o lună de zile.

Orice actor visează la o premieră fastuoasă, sperând ca din public să facă parte şi critici de teatru. Ca actor îţi doreşti să îţi citeşti recenziile dimineaţa, la micul dejun, iar acestea să îţi dea satisfacţia că efortul pe care l-ai depus a fost cu rost.

Premiera spectacolului am avut-o la Casa de Cultură din Aiud. Publicul de acolo ne era deja cunoscut din alte spectacole şi era unul cald şi prietenos. Problema a fost însă alta. Una la care nici unul dintre actori nu ne-am aşteptat:  O sală aproape goală, cu vreo 5 fetiţe de clasa a V-a şi personalul de la scenă. Nu ştiu cum au ajuns acele fetiţe la acest spectacol şi cine le-a trimis. Fiind însă un spectacol în care se executau numere de striptiz şi pe alocuri se foloseau vorbe mai deşucheate, nu era deloc potrivit pentru nişte copii care încă mai visează la Albă ca Zăpada. De aici dezamăgirea mea profundă. Tot efortul depus de mine şi de ceilalţi actori, gripa pe care am lasat-o pe planul doi pentru a face un spectacol bun, adică toate aceste investiţii într-un proiect fără spectatori. Doar pentru ca să mai  "bifezi o acţiune". Acest spectacol a fost orice altceva, dar nu premieră. A fost o dezamăgire personală, o jignire a profesionalimului ce ţi l-ai şlefuit timp de ani de zile. În astfel de momente te întrebi oare la ce bun am învăţat atât, oare la ce bun atâtea aşteptări înşelate şi umiliri?

Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

O nouă pasiune?

După ce am postat anunţul cu astrogramele natale, am fost întrebată dacă eu mă ocup cu aşa ceva. Nu, nu eu le fac, nu am asemenea aptitudini. E vorba despre o cunoştinţă de-a mea şi pentru că mi-a făcut şi mie astrograma într-un mod pe care nu-l mai întâlnisem la alţi astrologi, am acceptat să-i fac reclamă pe blogul meu, cu toată încrederea. O recomand fără tăgadă şi vă asigur că cei care vor dori să afle secretele ascunse în stele sau în numele pe care îl poartă, ori cei care sunt interesaţi dacă sunt compatibili cu iubitul/iubita vor fi cu adevărat surprinşi când li se va detaila totul pe hârtie. Mie una mi s-a părut foarte interesant, foarte real şi mi-a atras atenţia şi asupra unor lucruri pe care ar fi indicat să le îndrept. De aceea, repet, recomand cu căldură astrogramele Iunonei.

Astrologie natală

Cu siguranţă aţi dori să cunoaşteţi secretul succesului şi cum puteţi evita ghinioanele. Nu înţelegeţi de ce există zile bune în viaţa dvs şi de ce alte zile sunt nefaste?

                               Există un singur răspuns:  Cunoaşterea!

Cunoscând predispoziţiile astrale puteţi afla despre "talantul nativ" dăruit de Dumnezeu, pentru că nimic nu e fără voia Domnului şi să-l folosiţi în mod conştient în favoarea Dumneavoastră.

Astrolog Iunona vă oferă: 

astrograme natale cu interpretare - 60 RON,

astrograme ale sănătăţii cu interpretare - 60 RON,

astronumerologie natală - 50 RON,

astrograme natale medicale cu o carte de diete personalizate - 150 RON,

astrograme relaţionale - 100 RON. 

Astrogramele sunt trimise prin poştă şi se plăteşte prin ramburs plus cheltuielile de expediere. Pentru detalii sunaţi la 0754905452.