duminică, 12 iulie 2009

Oamenii care mă reprezintă

Ieri mi-am sărbătorit ziua de naştere înconjurată de cei dragi. În mijlocul lor fiind, mi-a răsădit un gând: cei din jurul meu mă reprezintă, toţi fac parte din acel întreg care se cheamă Eu. "Suntem suma tuturor lucrurilor", zice o vorbă veche, la care eu aş mai adăuga că suntem şi suma tuturor celor ce ne înconjoară, a oamenilor care ne influenţează destinul.
Aşa că m-am hotărât să scriu un fel de remember al persoanelor care m-au ajutat să devin ceea ce sunt şi a celor care mi-au fost alături în toate momentele vieţii mele.
Bineînţeles că familia a jucat un rol foarte important în formarea mea ca om: de la mama am moştenit determinarea, rezistenţa, caracterul, de la tata gustul pentru frumos, eleganţa şi ochii.


Mai sunt şi oamenii care mi-au influenţat dezvoltarea profesională: Virgil Vâţă, Miki Bacsi, Sorana Coroamă-Stanca. Despre ei am scris în postările anterioare.

Acum vreau să-i amintesc pe prietenii mei. Oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au fost alături la bine şi la greu şi ei au devenit practic familia mea:

Cristina (nume predestinat, vine de la Christos)...Pe Cristina o ştiu din studenţie, prietenia mea cu ea fiind cea mai longevivă şi cea mai trainică. Jucam amândouă în spectacolul "Golgota". La un moment dat, ea m-a înlocuit într-un spectacol care s-a jucat la Budapesta. E o fiinţă extrem de sensibilă (suntem născute în aceeaşi zodie - Rac), dar foarte tenace în ceea ce-şi propune să facă. O admir pentru hotărârea şi pasiunea cu care îşi face meseria. Chiar dacă e de profesie chimist, un domeniu de activitate ce ar putea părea mai pragmatic, Cristina a încercat mereu să se apropie de artă, hobby-ul ei preferat. Aşa a reuşit să preschimbe în artă tot ceea ce face. Acum lucrează în Germania la o mare companie (Merck) unde, datorită calităţilor ei, a reuşit să se evidenţieze, în doar câţiva ani, ca un angajat model. În Germania acest lucru e dificil, dar ea a reuşit. Călătoreşte mult, vorbeşte 2 limbi străine şi cu tot tumultul din viaţa ei profesională, reuşeşte să aibă şi o viaţă de familie fericită. E un adevărat exemplu pentru mine. Îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul necondiţionat pe care mi l-a acordat de fiecare dată când am avut nevoie. Când ai un astfel de prieten, viaţa pare mai uşoară. O iubesc sincer.


Pe Brînduşa (http://dashalovinganimals.blogspot.com/) o ştiu tot din perioada studenţiei. Ne-am întâlnit la un Revelion, aici în Turda, însă pe atunci eu nu prea eram atentă la oameni şi mai mult am trecut una pe lângă cealaltă. Însă viaţa ne-a readus împreună după câţiva ani, de data asta eu ca actriţă, iar ea ca ziaristă. A venit la teatru pentru un interviu. Atunci am remarcat-o cu adevărat. E foarte sociabilă, mereu zâmbitoare şi foarte atentă la detalii. Însă viaţa iar ne-a purtat pe căi diferite. Parcă se tot juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. După alţi câţiva ani ne-am reîntâlnit, ea angajată la Fundaţia Raţiu, eu tot actriţă. Am început o colaborare frumoasă la un proiect pe tema traficului de persoane şi tot aşa ne-am descoperit multele afinităţi. Acum suntem prietene foarte bune, iar soţii noştri la fel. Avem multe în comun şi discutăm ore în şir fără să ne plictisim. Legătura cu ea e una specială, mai ales că ne leagă un trecut comun (prietenii ştiu care!).


Pe Virgil şi Mihaela Deceanu îi ştiu demult. El - un om cu valenţe multiple, scriitor şi compozitor, ea - colegă cu mine la teatru şi prietenă apropiată. La începutul activităţii noastre comune nu ne descoperiserăm prea multe afinităţi. După ani însă, Virgil mi-a devenit director şi atunci m-am simţit cu adevărat apreciată ca actriţă. Deşi aveam deja o vechime, a fost singurul director care mi-a acordat meritele salariale care mi se cuveneau. Iar pe el l-am admirat pentru inteligenţa şi talentul său.
De Mihaela m-a apropiat mai mult perioada în care eram eu director. A fost sprijinul meu în momentele de slăbiciune, atunci când simţi că nu mai are rost să lupţi cu morile de vânt, momente în care vrei să renunţi. Pe lângă soţul meu, Mihaela a fost cea care m-a sfătuit de fiecare dată şi găsea cu uşuriţă cuvintele de încurjare de care aveam nevoie. Se spune că prietenii adevăraţi se văd la greu, iar ei mi-au fost aproape într-una din cele mai grele perioade. Aşa mi-au devenit prieteni, apoi părinţi spirituali (naşi de cununie).

Oameni talentaţi, oameni care ţin la cuvântul dat, oneşti şi bravi. Exemple demne de urmat.

Lui Tom Brandsdoerfer, alias Vladimir Brânduş, îi datorez foarte multe. El a fost regizorul spectacolului în urma căruia eu şi Laci ne-am descoperit. Tot el, datorită sufletului său bun, ne-a ajutat mai târziu să ne găsim de lucru în Germania. De pe urma acestei munci am reuşit să ne cumpărăm apartamentul în care locuim. Tom e un suflet de artist, boem şi sensibil care şi-a descoperit o nouă vocaţie, să scrie romane şi eseuri. Lucrările sale sunt caracterizate de o profunzime uluitoare. El a marcat o nouă etapă în viaţa mea, cea legată de împlinirea pe plan familial şi material.


Bineînţeles că familia mea - cea în mijlocul căreia m-am născut şi am crescut, de unde am primit mai totul, apoi familia dobândită în urma căsătoriei, reprezintă pionii de bază ai vieţii mele. Dar oamenii prezentaţi aici reprezintă, fiecare în parte, o prelungire a mea. Dacă vrei să mă cunoşti mai bine, adună-i într-o încăpere şi observându-i pe ei, îmi vei recunoaşte esenţa. Asta la următoarea zi de naştere. Eu sunt mândră de prietenii mei şi încerc să-i am mereu aproape.

vineri, 3 iulie 2009

Teatrul e iubire pură şi sfîntă

Zilele acestea am avut plăcerea să fac parte din juriul primei ediţii a Festivalului de Teatru "Mundi Ludens", organizat de 2 colegi de-ai mei din teatru şi găzduit de Centrul Raţiu pentru Democraţie. Participanţii au fost elevi de liceu care mi-au readus aminte că teatrul, dacă este făcut cu iubire şi dăruire, poate însemna toleranţă şi terapie prin dragoste. Ăsta e cel mai mare câştig obţinut, dincolo de orice premii.

Pornisem la acest festival cu inima îndurerată, vis-a-vis de ceea ce mi se întâmplă mie, acum, la locul de muncă, adică în teatrul turdean. Îmi aduc aminte că tânărul nostru îndrumător din perioada facultăţii, Miki Bacsi, spunea că "moartea" unui actor începe atunci când merge la teatru ca la servici. Atunci moare pasiunea şi intervine altceva, ce nu are legătură cu actul artistic. Din păcate aşa am ajuns eu acum, merg doar la un serviciu. Nimic mai mult.

Am obosit să asist la bătălia orgoliilor care ucid orice este pur, să lucrez într-o atmosferă încărcată de ură şi răzbunare. Actorii ar trebui să lucreze cu sufletul şi trupul, acestea sunt instrumentele lui principale. Şi atunci mă întreb: de unde atâta întuneric, atâta răutate? Pentru mine teatrul este un loc sfânt care, dacă este tratat cu respect, te răsplăteşte înzecit. Dacă treci peste acest aspect, îţi poate lua minţile şi te transformă în altceva decât în om de artă.

La Turda nu se mai face teatru. Se lucrează după dictonul "Dezbină şi condu". Majoritatea angajaţilor se tem să nu rămână fără loc de muncă, iar conducerea speculează la maximum temerile lor. Sub stres continuu, oamenii ajung să se comporte ca nişte animale de pradă. Fiecare urmăreşte pe cineva, mai ceva ca un paparazzi, apoi - sperând la un loc în graţiile conducerii - toarnă tot. Alţii, de frică să nu fie ei pe "lista neagră", trădează cu o copilărească uşurinţă alţi colegi de suferinţă, fără să realizeze că în acest fel devin de bună voie nişte marionete.

După cum se vede, ar fi destule motive pentru ca să-ţi doreşti să pleci. Da, e şi asta o tactică, să dai în cineva până când va pleca de bună voie. Dacă cineva doreşte acest lucru din partea mea, va avea de aşteptat mult şi bine. E trist însă că nu mai simţi acea atmosferă de creaţie. Zeiţa Thalia cred că s-a retras pe margine şi priveşte îndurerată "piesa" care se joacă de prea mult timp.

Eu am ajuns să fiu schimbată din distribuţia unei piese, doar în urma unei simple repetiţii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Această repetiţie s-a transformat brusc, în acte, într-o "vizionare", ceea ce se face doar înaintea spectacolului, după un lung şir de repetiţii. Ei bine, în această repetiţie-vizionare, conform actelor, am fost "discutată" cu păreri "pertinente" de către "specialişti în domeniul teatral": un contabil şi un jurist. Aceşti specialişti ai artei teatrale au hotărât că nu corespund în rolul respectiv, pe motiv că aş fi prea ştearsă. Marioneta din acest caz a fost chiar regizorul spectacolului. Şi când mă gândesc că în urmă cu ceva timp eram prietene. După ce a absolvit Facultatea de regie , eu am fost cea care a numit-o regizorul teatrului şi tot eu i-am dat grad înalt de salarizare. Vorba ceea: "Fă bine şi aşteaptă rău". Rezultatul ... am primit concediu "forţat".

Revenind la evenimentul cu liceeni, stând în mijlocul lor timp de 3 zile, m-am molipsit şi eu cu exuberanţa şi entuziasmul lor. Am simţit că încă mai există speranţă, că teatrul făcut cu sufletul curat înseamnă comunicare, colaborare, colegialitate, iubire.

Mă gândeam că dacă cei care conduc acum Teatrul din Turda ar vedea actul de creaţie ca o artă pură şi sfântă, aşa cum l-au simţit aceşti copii, şi-ar dori mai degrabă rolul unui părinte decât cel al unui dictator. Atunci ne-am putea cu toţii întoarce la actul de creaţie. Iar zeiţa Thalia ar zâmbi din nou.