Teatrul e iubire pură şi sfîntă

Zilele acestea am avut plăcerea să fac parte din juriul primei ediţii a Festivalului de Teatru "Mundi Ludens", organizat de 2 colegi de-ai mei din teatru şi găzduit de Centrul Raţiu pentru Democraţie. Participanţii au fost elevi de liceu care mi-au readus aminte că teatrul, dacă este făcut cu iubire şi dăruire, poate însemna toleranţă şi terapie prin dragoste. Ăsta e cel mai mare câştig obţinut, dincolo de orice premii.

Pornisem la acest festival cu inima îndurerată, vis-a-vis de ceea ce mi se întâmplă mie, acum, la locul de muncă, adică în teatrul turdean. Îmi aduc aminte că tânărul nostru îndrumător din perioada facultăţii, Miki Bacsi, spunea că "moartea" unui actor începe atunci când merge la teatru ca la servici. Atunci moare pasiunea şi intervine altceva, ce nu are legătură cu actul artistic. Din păcate aşa am ajuns eu acum, merg doar la un serviciu. Nimic mai mult.

Am obosit să asist la bătălia orgoliilor care ucid orice este pur, să lucrez într-o atmosferă încărcată de ură şi răzbunare. Actorii ar trebui să lucreze cu sufletul şi trupul, acestea sunt instrumentele lui principale. Şi atunci mă întreb: de unde atâta întuneric, atâta răutate? Pentru mine teatrul este un loc sfânt care, dacă este tratat cu respect, te răsplăteşte înzecit. Dacă treci peste acest aspect, îţi poate lua minţile şi te transformă în altceva decât în om de artă.

La Turda nu se mai face teatru. Se lucrează după dictonul "Dezbină şi condu". Majoritatea angajaţilor se tem să nu rămână fără loc de muncă, iar conducerea speculează la maximum temerile lor. Sub stres continuu, oamenii ajung să se comporte ca nişte animale de pradă. Fiecare urmăreşte pe cineva, mai ceva ca un paparazzi, apoi - sperând la un loc în graţiile conducerii - toarnă tot. Alţii, de frică să nu fie ei pe "lista neagră", trădează cu o copilărească uşurinţă alţi colegi de suferinţă, fără să realizeze că în acest fel devin de bună voie nişte marionete.

După cum se vede, ar fi destule motive pentru ca să-ţi doreşti să pleci. Da, e şi asta o tactică, să dai în cineva până când va pleca de bună voie. Dacă cineva doreşte acest lucru din partea mea, va avea de aşteptat mult şi bine. E trist însă că nu mai simţi acea atmosferă de creaţie. Zeiţa Thalia cred că s-a retras pe margine şi priveşte îndurerată "piesa" care se joacă de prea mult timp.

Eu am ajuns să fiu schimbată din distribuţia unei piese, doar în urma unei simple repetiţii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Această repetiţie s-a transformat brusc, în acte, într-o "vizionare", ceea ce se face doar înaintea spectacolului, după un lung şir de repetiţii. Ei bine, în această repetiţie-vizionare, conform actelor, am fost "discutată" cu păreri "pertinente" de către "specialişti în domeniul teatral": un contabil şi un jurist. Aceşti specialişti ai artei teatrale au hotărât că nu corespund în rolul respectiv, pe motiv că aş fi prea ştearsă. Marioneta din acest caz a fost chiar regizorul spectacolului. Şi când mă gândesc că în urmă cu ceva timp eram prietene. După ce a absolvit Facultatea de regie , eu am fost cea care a numit-o regizorul teatrului şi tot eu i-am dat grad înalt de salarizare. Vorba ceea: "Fă bine şi aşteaptă rău". Rezultatul ... am primit concediu "forţat".

Revenind la evenimentul cu liceeni, stând în mijlocul lor timp de 3 zile, m-am molipsit şi eu cu exuberanţa şi entuziasmul lor. Am simţit că încă mai există speranţă, că teatrul făcut cu sufletul curat înseamnă comunicare, colaborare, colegialitate, iubire.

Mă gândeam că dacă cei care conduc acum Teatrul din Turda ar vedea actul de creaţie ca o artă pură şi sfântă, aşa cum l-au simţit aceşti copii, şi-ar dori mai degrabă rolul unui părinte decât cel al unui dictator. Atunci ne-am putea cu toţii întoarce la actul de creaţie. Iar zeiţa Thalia ar zâmbi din nou.