Pe 20 iunie 2009 am sărbătorit 7 ani de la căsătorie, 8 ani de cînd mi-am împărţit viaţa cu omul de lângă mine, 10 ani de cînd am decis să iubim.
Nu m-am gîndit niciodată că voi petrece atât de mult timp alături de cineva. Bineînţeles că am visat la asta, dar nu mă vedeam în stare să păstrez o relaţie pentru mult timp. Viaţa de actor e prea încărcată de emoţii şi sentimentele pot şi foarte uşor trezite sau confundate cu ceva real.
Descoperirea "alesului meu" s-a produs în timpul unor repetiţii la spectacolul "Naşterea şi moartea elogiului", regizat de Vladimir Brânduş. Eu interpretam o călugăriţă îndrăgostită, căreia nu-i era împărtaşită dragostea, drept pentru care, în final, se sinucide. Moartea eroinei era un moment reprezentat dramatic, pe muzica lui Mozart din "Requiem", unde eu trebuia să cad pe o pânză albă. Dedesuptul acesteia era o scândură îngustă ce se ridica la pasarelă, lăsând pânza să curgă cu scopul de a spori efectul de dramatism al scenei. Era un moment emoţionant chiar şi pentru interpreţi. Eu trebuia să urc la pasarelă, fără nici o asigurare exterioară (noroc că nu am rău de înălţime). Sus la pasarelă mă aştepta un coleg din corpul tehnic, care mă ajuta să mă desfac din pânza albă şi să fac pasul de pe scândură pe pasarelă. Era destul de periculos fiindcă distanţă era destul de mare între mine şi acestea, iar eu trebuia să fiu trasă cu grijă să nu se încline scândura. Dar toate astea au reuşit să se facă doar datorită Lui, care m-a "salvat" cu mare grijă, prinzându-mă protector în braţe. A fost acel "coup de foudre" care m-a făcut să-mi dau seama că El e alesul meu. Braţele sale puternice m-au salvat atunci, iar firea lui blîndă şi prezenţa sa de spirit m-au sprijinit, mai apoi, în desele încercările pe care viaţa mi le-a pregătit.
Laci (se citeşte Loţi) mă "descoperise" cu mult înaintea dramaticei scene, dar fiind o fire mai retrasă nu a avut curajul să mă abordeze. În teatre, în general, se face diferenţă între personalul tehnic şi cel artistic şi nu se prea "amestecă" unii cu alţii. Fiind angajat ca pompier, Laci făcea deci parte din corpul tehnic, iar relaţia noastră însemna de-a dreptul o încălcare a regulilor nescrise, ceea ce a generat şi o revoltă printre unii colegi "binevoitori".
Căsătoria cu un actor, un artist în general, poate fi foarte dificilă datorită trăirilor pe care acesta le aduce în căminul conjugal şi a sensibilităţii excesive ce se cuibăreşte într-un suflet de artist. Toate acestea pot epuiza pe cineva neobişnuit cu lumea boemă a unui actor. Lucrând însă în teatru, Laci a putut vedea etapele prin care trebuia să trec pentru a da viaţă unui personaj, adică m-a văzut şi în viaţa reală şi în cea de pe scenă.
Ca în orice căsnicie au existat şi la noi momente mai tensionate. Acestea au fost cu precădere în perioada în care am fost director. Confruntându-mă dintr-o dată cu mult mai multe responsabilităţi, dar şi cu atacuri pe măsură, din cauza lipsei de experienţă dar şi a vârstei, nu mai ştiam cum să le gestionez. Stresul îşi punea amprenta pe mine, iar acasă deveneam foarte uşor irascibilă şi plângeam mult. Laci însă reuşea să-şi păstreze calmul (deşi se vedea clar că suferea şi el alături de mine) şi încerca să mă liniştească. Reuşea de fiecare dată să-mi readucă zîmbetul pe buze. Această perioadă ne-a unit şi mai mult.
Tot ce am reuşit am făcut împreună. Apartamentul l-am cumpărat de pe banii munciţi în Germania, iar de dotarea acestuia s-a îngrijit Laci care, cu îndemânarea care-l caracterizează, a făcut singur un dulap pentru haine şi un pat. Împreună am zugrăvit pereţii şi ne-am gospodărit aşa cum ne-am priceput. Nu ne-am numărat, niciunul din noi, printre copiii răsfăţaţi de soartă, părinţii noştri fiind oameni simpli, fără venituri spectaculoase. Totul a trebuit să fie muncit cu greu. Dar a meritat.
Tot în perioada de directorat, Laci şi-a "deschis" ochii în ceea ce priveşte prietenii. El ţinea foarte mult la unii dintre colegii săi, de multe ori privindu-i ca pe niste adevărate modele. Odată cu maturizarea lui, a preluării responsabilităţii de cap de familie, a realizat că modelele sale erau de-a dreptul eronate. A fost foarte trist când şi-a dat seama că, fără voia sa, a stârnit o doză puternică de invidie tocmai în cei în care avusese cea mai mare încredere. Dar şi-a revenit. A fost o lecţie prin care trebuia să treacă.
Revizuind anii despre care am scris până acum, îmi dau sema că Teatrul mi-a dat aproape totul: transformarea mea dintr-o fetişcană timidă într-o femeie puternică, descoperirea valorilor umane, dar şi a celor artistice prin marii actori ai scenei româneşti cu care am venit în contact, cunoaşterea altor culturi prin intermediul călătoriilor în diverse ţări, mari provocări, dar şi satisafacţia izbândei finale. Cu acest "pachet" consistent, nu pot decât să mă consider o norocoasă. Dar cel mai mare dar pe care mi l-a oferit teatrul a fost iubirea adevărată.
Să fiţi fericiţi până la(vorba aia din bătrâni cică)adânci bătrâneţi. Eu una mi-s tare fericită şi mândră să vă am ca prieteni. Vă iubesc! Pe bune.
RăspundețiȘtergere