Virgil Andrei Vâţă şi TTT ( Trupa Tânără din Turda )

Aducându-mi aminte de studenţie, mi-am zis că ar fi interesant să menţionez perioada în care am fost figurant la teatrul turdean, fiind momentul de înflorire al mugurului pasiunii pentru teatru, iar cel care m-a ajutat să-l îngrijesc şi să-l ocrotesc a fost regretatul regizor Virgil Andrei Vâţă. Aşa cum am mai amintit, când am fost angajată prima dată la Teatrul de Stat Turda (aşa se numea atunci) nu aveam nici un fel de experienţă scenică. O dată cu mine au fost angajaţi şi alţi băieţi tineri care aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu teatrul.

În acea perioadă regizorul teatrului era tânărul Vâţă, un regizor în plină ascensiune artistică. Cu ajutorul său s-a format celebra trupă TTT (Trupa Tânără Turda). El a pus bazele unei "şcoli" de teatru, iar toţi cei proaspeţi angajaţi i-am fost "elevi". Am început cu improvizaţii şi apoi am continuat cu texte antice. Regizorul ne-a ajutat să ne creem un repertoriu, adică aproape tot ce se face în anul întîi de facultate. Cu el am făcut pentru prima dată happening-ul, un gen de spectacol ad hoc pe stradă care, până atunci, nu fusese testat decât în Anglia. Mai târziu s-a dezvoltat si la noi, exemplul cel mai elocvent fiind spectacolul "Golgota".

Activitatea alături de Virgil Andrei Vâţă a reuşit să ne unească foarte mult, să închege o adevărată echipă, iar noi să ne simţim ca nişte fraţi şi să ne ajutăm în situaţii limită. Cred că de aceea am resimţit atât de puternică durerea când, odată cu numirea mea ca director, toţi - fară nici o excepţie, s-au întors împotriva mea.

Dar această perioadă rămâne în amintirea mea ca fiind una dintre cele mai frumoase. Datorită faptului că începusem să înţeleg cum trebuie să-mi fac meseria, în ultima punere în scenă a piesei "Medeea", a lui Aureliu Manea, am fost distribuită să joc singură rolul corului.

În vara aceluiaşi an, Vâţă a hotărât să participăm la festivalul tânărului actor, de la Costineşti, festival aflat la prima ediţie. (Scriind la acest blog realizez că, în cariera mea artistică, am avut şansa să cunosc multe festivaluri de specialitate chiar de la începutul lor. Acest fapt mă face să înţeleg că, de fapt, am participat la o evoluţie istorică). Pentru ca să putem participa la evenimentul de la Costineşti trebuia să facem un turneu în diverse oraşe, unde să susţinem spectacole, iar din încasări să plătim apoi motorina şi cazările. La mare am fost cazaţi la Năvodari, unde aveam spectacole zilnice pentru copii.


Seara mergeam la Costineşti pentru reprezenţaţia spectacolului happening "Revolta spectatorului". Acest gen de spectacole este foarte dificil pentru că totul constă în improvizaţie, text, mişcare. Vâţă doar la început ne spunea: faceţi cutare lucru, iar noi - pe tema dată - ne amestecam printre oameni şi improvizam. Cu acest spectacol am reuşit să-i bulversăm pe toţi. Aşa cum spunea şi titlul "Revolta spectatorilor", noi instaurasem un haos printre membrii juriului şi printre spectatori. Spectacolul s-a desfăşurat pe toată durata festivalului şi numai la sfârşit s-a anunţat că a fost un spectacol happening. Acest lucru a mirat şi amuzat pe toată lumea, care credeau că e un fel de cacialma cu camera ascunsă.

Întâmplări amuzante

Sectanţii Piu-Piu

Îmi amintesc cu plăcere şi câteva întâmplări amuzante de atunci. Într-o seară, chiar pe la începutul festivalului, îmbrăcaţi în costume, trebuia să străbatem toată staţiunea, să creăm confuzie printre lumea care se plimba liniştită pe alei, dar fără să o agresăm. Noi interpretam nişte fiinţe venite de pe altă planetă. Nu vorbeam nici o limbă anume, ci scoteam doar nişte onomatopee. Aveam şi un cod secret: în cazul în care aveam probleme, ne lăsam la pământ inofensivi şi strigam "piu, piu". Vâţă, care ne urmărea de departe, apărea imediat şi scotea legitimaţia de festival, scăpându-ne în acest fel din încurcătură. Totul trebuia să dureze o oră, apoi ne întâlneam pe promontoriul staţiunii să povestim impresiile.
Zis şi făcut. Începem să ne amestecăm printre oameni; unii se sperie, alţii râd. Nu ştiu cum se face că eu şi cu un coleg, Radu, am rămas mai în urmă şi ne-am pierdut de ceilalţi. Cum tot alergam noi aşa, la un moment dat ajungem faţă în faţă cu doi poliţai. Ăştia când ne văd costumaţi şi cu măşti pe faţă, ne opresc şi ne cer actele la control. Noi, conform instrucţiunior, ne-am oprit şi ne-am lăsat la pământ ghemuiţi, strigând "piu, piu". Aşteptam să vină Vâţă care era undeva mai în faţă. Poliţaii vorbeau între ei: "Bă, ăştia-s străini" şi au început să-şi exerseze engleza stâlcită pe noi: "Vrem să show papir". Nu puteam să râdem de comicul situaţiei fiindcă eram speriaţi şi strigam tot mai tare "piu, piu". Vâţă tot nu se arăta. Cei doi iar: "Bă , nu-i bine, ăştia îs polonezi. Polonezii vin în România şi fac tot felul de prostii. Vă rog să veniţi la secţie". Noi nimic, doar "piu, piu" dar la modul disperat. Într-un final apare Vâţă cu legitimaţia de festival şi le explică poliţiştilor situaţia. Cei doi nu prea înţeleg şi insistă: "Bine, bine, dar de ce nu vorbesc?". Ce să le mai explici? Tot nu erau ei în clar, dar ne-au lăsat să ne vedem de drum.
Am pornit-o spre promontoriul din spatele hotelului, dar poliţiştii se ţineau după noi să vadă ce facem. Când au văzut că suntem mai mulţi costumaţi, s-au îngrijorat de-a binelea, zicând că suntem sectanţi şi vrem să aducem jertfe. "Lasă că am mai văzut noi d-astea. Ziceţi că sunteţi paşnici şi apoi noi găsim cadavrele. Întâlnirea sectelor, mai ales în aer liber, e interzisă prin lege!". Obligaţi de organul legii, nu am avut de ales şi am părăsit zona îndreptându-ne spre autobuz. Dimineaţa însă deja circula zvonul că staţiunea e împânzită de o ceată de nebuni periculoşi. Evident că noi eram ăia.

Exerciţiu pe bani buni

Într-o altă zi am format o alee a statuilor. Am pus un castronel la picioare şi un anunţ că statuia vorbeşte doar cînd i se pun bani în castron. S-a adunat multă lume curioasă, dar majoritatea lumii doar se uita. Când însă gheaţa a fost spartă, toată lumea a început să pună bani, dornică să audă statuile vorbind. Noi recitam monoloage, poezii, dădeam şi bonusuri. Ne-am intrat rapid în formă. Când vedeam cum începeau să se adune banii, parcă prindeam avânt. Nimic nu ne mai putea opri. Mai mult de atât, cel care plătea o sumă mai mare, avea voie să-ţi ceară ce să reciţi sau ce monolog să spui. Şi în acest exerciţiu timpul era limitat. Nu puteam sta mai mult de 2 ore.
Partea bună din toată întâmplarea asta e că am făcut mulţi bani de buzunar atunci.
Dar, lăsând câştigul la o parte, îmi dau seama că a fost un exerciţiu foarte bun.

Toate aceste clipe frumoase m-au făcut să-mi dau seama că drumul meu e teatrul şi cale de întors nu mai există. Apoi au urmat toate celelalte.
Voi reveni cu un alt material despre sfârşitul tragic, la doar 38 de ani, al omului de teatru care a fost Virgil Andrei Vâţă.