Plimbare prin " Valea suspinelor "

De curând , mai exact acum o săptămână, am avut o premieră. La început nu am vrut să scriu despre asta deoarece am rămas cu un gust amar şi mă gândeam că am discutat deja prea mult despre aspectele urâte ale acestei meserii (sau ale teatrului turdean). Dar vineri am avut spectacol, iar publicul a fost compus din elevi de liceu care au reacţionat foarte natural, sub impulsul trăirilor stârnite de textul interpretat de noi pe scenă.

Dar am să vă povestesc puţin subiectul, ca să vă puteţi face o idee despre piesa în cauză. E vorba despre trei femei pensionare, din Austria, care îşi povestesc, pe rând, drama vieţii. Una are un băiat de 40 de ani care nu e căsătorit, fiindcă de fapt urăşte căsătoria şi în plus e şi alcoolic. Ea este obsedată de economie şi visează să aibă o aventură romantică cu un măcelar polonez Wotilla Karli (aluzie la Papa Ioan Paul al II-lea). Alta a fost părăsită de soţ şi de fiică, este bulimică şi tot timpul se gândeşte la sex. Cea de-a treia femeie este cam retardată. Tot timpul visează să desfunde latrine. Da, aţi citit corect. Întregul text al piesei este despre rahat uman, latrine, urină, sex. Autorul este un austriac care s-a sinucis la 34 de ani. Făcea parte dintr-un curent anticristic, asculta muzică psihedelică, etc. Poţi găsi "valenţe filozofice" în acest text, cum că viaţa e de rahat, oamenii la fel. Dar parcurgând scenariul, se simte că ai de a face cu un text scris de un nebun cu acte în regulă. Un text ce îşi bate joc de credinţă, de valorile umane şi care promovează urâtul în toate formele lui. 

În ziua de azi viaţa reală te pune în faţa a multor situaţii limită, îşi dă o senzaţie că totul e pe dos, creându-ţi  o stare alterată, de pesimism incurabil. Televizorul, mijloacele media exploatează foarte mult aceaste aspecte, contribuind la sporirea deznădejdii.  Divertismentul media pune accent pe tipologii umane care s-ar înscrie uşor în categoria "retardaţi". Oamenii se distrează de mama focului de aceste "figuri" expuse cu nonşalanţă la televizor, dar în fond nu e de râs. Fiind de-a dreptul  îngropaţi într-o depresie mâloasă, oamenii caută cu înfrigurare o scăpare din această mlaştină. Cei care vin la teatru o fac din dorinţa de a evada, de a uita mizeriile de la televizor şi a găsi o relaxare. Şi ce le oferim noi???

Chiar daca tinerii folosesc un limbaj "colorat" între ei, pe stradă, la şcoală sau acasă, când vin să urmărească un act de cultură, aşteaptă altceva. De aceea, reacţia lor a fost foarte firească: "Mai vorbiţi mult aşa?". În schimb noi, formatori de cultură, le-am oferit ceva dezgustător. În mod normal, un teatru de stat, ar trebui să se comporte ca o instituţie de cultură, de culturalizare a maselor. Nu cred că e normal să-şi permită încercări pe publicul local, cu texte scabroase şi şocante. O instituţie particulară îşi permite teste, cu acordul actorilor, şi pentru un public atent ales. Însă noi ne adresăm, în mare parte, unor tineri în formare, cărora încercăm să le atragem atenţia spre o altă formă de exprimare, mai elevată.

Acest spectacol a fost un eşec. Din toate punctele de vedere. Noi, actriţele, am fost supuse unor atacuri verbale ale publicului. Şi pe bună dreptate. Publicul a amendat piesa pentru că nu mai rezista să audă aşa ceva. Dar, pentru un actor, e foarte trist atunci când publicul se află în faţa lui, la un pas, şi-i râde în obraz, apostrofându-l. Îţi trebuie o voinţă enormă să depăşeşti momentul şi să găseşti forţa de a continua. Eşti vulnerabil, sufletul tău e terfelit, te simţi distrus. Atunci realizezi că cineva îşi bate joc de tine, de munca ta, doar că acel cineva nu e publicul, ci însăşi şeful tău. Cu astfel de piese ratate, un actor moare pe dinăuntru şi nu mai găseşte plăcere în actul artistic. Eu nu pot să accept punerea frumosului în stand-by, pentru a ceda locul nebuniei şi urăţenei sufleteşti, ridicate la rang de geniu  

Asta văd zilnic copiii noştri ca exemplu şi ne mai mirăm că am ajuns să trăim astfel de vremuri. În acest mod, prezentul devine ca o plimbare nefericită prin "Valea suspinelor".

Teatrul : un SRL de făcut spectacole

Of dragii mei, nu am mai scris de mult fiindcă am avut tot soiul de activităţi care mai de care mai diverse, apropiate sau nu de munca artistică. Din nefericire pentru un actor, pe lângă repetiţiile zilnice dinaintea unui spectacol, apar diverse conflicte ce te scot puţin din "circuit". 

Am scris aici materiale frumoase despre o parte adevărată a teatrului, teatru ce trebuie să fie făcut cu credinţă şi multă iubire. Acum vreau să vă prezint ce se mai poate întâlni în instituţiile educativ-culturale ... anumite "scenarii" menite să distrugă arta adevărată, tot ce înseamnă teatru şi frumos. Cu ce scop??? Asta vă las pe dvs să descoperiţi şi să-mi transmiteţi opiniile voastre.

Există unele persoane care, deşi au activat iniţial ca simpli actori în teatru, odată ce au ajuns într-o funcţie de conducere, uită repede de unde au plecat şi se luptă din răsputeri să răzbune perioada în care se simţeau marginalizaţi, dându-şi de gol propriile frustrări. Astfel de oameni nu au nimic de spus, nici pe scenă, nici în viaţa de zi cu zi dar, dosiţi sub umbrela "puterii", îşi folosesc "creativitatea" pentru a ticlui tot felul de tertipuri menite a distruge frumosul şi puritatea din sufletul artistului. Care ar fi aceste tertipuri sau triks-uri, cum le spun americanii? În primul rând îi îngrădeşti actorului dreptul de a fi liber. Cum? Simplu. Obligându-l să stea în teatru câte 8 ore pe zi. Şi aici nu mă refer la perioada când există repetiţii şi spectacole. Poate veţi spune: "ei şi, toată lumea atât munceşte. Ce-i cu asta?".

Permiteţi-mi să vă explic ... munca actorului e una foarte solicitantă, chiar dacă din exterior nu pare. Acest tip de activitate e încadrat, conform legii, în grupa grea de muncă. Actorul, după ce învaţă un text dificil, după ce repetă pentru un spectacol cel puţin o lună de zile, mai are de susţinut şi un spectacol care îl solicită din punct de vedere fizic, psihic şi emoţional. După un asemenea efort susţinut, are nevoie de odihnă. La fel ca un sportiv de performanţă, la fel ca o maşină,  mai trebuiesc oprite ca să se odihnească. Un calculator, când are memoria prea încărcată, dă rateuri. În unele locuri de muncă se dau sporuri de efort, de una-alta, în cazul actorilor, sporurile aferente muncii grele au fost înlocuite cu libere. Dar dacă vrei să termini psihic şi fizic un actor, următoarea zi după un spectacol îl obligi să vină la muncă. Şi asta tot aşa, 8 ore zilnic, cică pentru pregătire individuală. Este normal să te păstrezi în formă pregătindu-te zilnic, însă 8 ore, fără pauză şi fără posibilitatea de a părăsi instituţia ... asta deja sună a sechestrare, nu ? Sau a cooperativă de făcut teatru, nicidecum a instituţie de cultură.

Un actor trebuie să colaboreze mereu cu alte teatre pentru a se perfecţiona sau să participe la festivaluri de specialitate. Dar directorul spune "Nu! Trebuie să vii 8 ore la "servici", conform avizierului!". Apoi te pomeneşti că îţi face plângere penală pentru că ai ochii verzi şi nu albaştri şi pe baza plângerii penale poţi să te trezeşti fără contract de muncă. Normal că îţi cauţi dreptatea în instanţă şi câştigi, dar toate aceste consumuri inutile de energie te îndepărtează de la actul artistic.

De multe ori regulile dintr-un teatru condus de un director numit pe considerente politice şi nu pe calităţi manageriale sunt duse la extrem. E firesc să mai şi greşeşti, e uman chiar, normal că te mai cerţi, dar nu e profesionist să cauţi din tot dinadinsul căi de răzbunare sau să transformi angajaţii în muncitori pe plantaţie. Ce uităm mulţi e că funcţiile sunt trecătoare şi  după ce ne-am dezbrăcat de titluri, cea mai mare calitate rămîne cea de OM. 

Într-un teatru condus prin tertipuri, razbunări şi manipulări represive, actorul e nevoit ca, în loc de texte de dramaturgie, să înveţe legea muncii, calcularea salariilor şi cum să-şi apere drepturile. Deşi nici aşa ceva nu-i strică la o adică în ziua de azi, să nu uităm totuşi ca un artist trăieşte într-o altă lume sau aşa ar fi firesc să fie. 

Şi uite aşa, o instituţie de cultură cu renume şi ani grei de muncă artistică poate deveni, din cauza unui management defectuos, o cooperativă care produce orice altceva decât teatru. Ajungi să simţi că-ţi joci de fapt propria viaţă sau dreptul la viaţă. În astfel de situaţii, actorul din mine invocă deseori: "Cum nu vii tu Ţepeş Doamne ....".

Cu toate acestea, cu credinţă în suflet, îmi modelez răbdarea fiindcă am certitudinea că nimic nu-i veşnic, doar Veşnicia.

Virgil Andrei Vâţă şi TTT ( Trupa Tânără din Turda )

Aducându-mi aminte de studenţie, mi-am zis că ar fi interesant să menţionez perioada în care am fost figurant la teatrul turdean, fiind momentul de înflorire al mugurului pasiunii pentru teatru, iar cel care m-a ajutat să-l îngrijesc şi să-l ocrotesc a fost regretatul regizor Virgil Andrei Vâţă. Aşa cum am mai amintit, când am fost angajată prima dată la Teatrul de Stat Turda (aşa se numea atunci) nu aveam nici un fel de experienţă scenică. O dată cu mine au fost angajaţi şi alţi băieţi tineri care aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu teatrul.

În acea perioadă regizorul teatrului era tânărul Vâţă, un regizor în plină ascensiune artistică. Cu ajutorul său s-a format celebra trupă TTT (Trupa Tânără Turda). El a pus bazele unei "şcoli" de teatru, iar toţi cei proaspeţi angajaţi i-am fost "elevi". Am început cu improvizaţii şi apoi am continuat cu texte antice. Regizorul ne-a ajutat să ne creem un repertoriu, adică aproape tot ce se face în anul întîi de facultate. Cu el am făcut pentru prima dată happening-ul, un gen de spectacol ad hoc pe stradă care, până atunci, nu fusese testat decât în Anglia. Mai târziu s-a dezvoltat si la noi, exemplul cel mai elocvent fiind spectacolul "Golgota".

Activitatea alături de Virgil Andrei Vâţă a reuşit să ne unească foarte mult, să închege o adevărată echipă, iar noi să ne simţim ca nişte fraţi şi să ne ajutăm în situaţii limită. Cred că de aceea am resimţit atât de puternică durerea când, odată cu numirea mea ca director, toţi - fară nici o excepţie, s-au întors împotriva mea.

Dar această perioadă rămâne în amintirea mea ca fiind una dintre cele mai frumoase. Datorită faptului că începusem să înţeleg cum trebuie să-mi fac meseria, în ultima punere în scenă a piesei "Medeea", a lui Aureliu Manea, am fost distribuită să joc singură rolul corului.

În vara aceluiaşi an, Vâţă a hotărât să participăm la festivalul tânărului actor, de la Costineşti, festival aflat la prima ediţie. (Scriind la acest blog realizez că, în cariera mea artistică, am avut şansa să cunosc multe festivaluri de specialitate chiar de la începutul lor. Acest fapt mă face să înţeleg că, de fapt, am participat la o evoluţie istorică). Pentru ca să putem participa la evenimentul de la Costineşti trebuia să facem un turneu în diverse oraşe, unde să susţinem spectacole, iar din încasări să plătim apoi motorina şi cazările. La mare am fost cazaţi la Năvodari, unde aveam spectacole zilnice pentru copii.


Seara mergeam la Costineşti pentru reprezenţaţia spectacolului happening "Revolta spectatorului". Acest gen de spectacole este foarte dificil pentru că totul constă în improvizaţie, text, mişcare. Vâţă doar la început ne spunea: faceţi cutare lucru, iar noi - pe tema dată - ne amestecam printre oameni şi improvizam. Cu acest spectacol am reuşit să-i bulversăm pe toţi. Aşa cum spunea şi titlul "Revolta spectatorilor", noi instaurasem un haos printre membrii juriului şi printre spectatori. Spectacolul s-a desfăşurat pe toată durata festivalului şi numai la sfârşit s-a anunţat că a fost un spectacol happening. Acest lucru a mirat şi amuzat pe toată lumea, care credeau că e un fel de cacialma cu camera ascunsă.

Întâmplări amuzante

Sectanţii Piu-Piu

Îmi amintesc cu plăcere şi câteva întâmplări amuzante de atunci. Într-o seară, chiar pe la începutul festivalului, îmbrăcaţi în costume, trebuia să străbatem toată staţiunea, să creăm confuzie printre lumea care se plimba liniştită pe alei, dar fără să o agresăm. Noi interpretam nişte fiinţe venite de pe altă planetă. Nu vorbeam nici o limbă anume, ci scoteam doar nişte onomatopee. Aveam şi un cod secret: în cazul în care aveam probleme, ne lăsam la pământ inofensivi şi strigam "piu, piu". Vâţă, care ne urmărea de departe, apărea imediat şi scotea legitimaţia de festival, scăpându-ne în acest fel din încurcătură. Totul trebuia să dureze o oră, apoi ne întâlneam pe promontoriul staţiunii să povestim impresiile.
Zis şi făcut. Începem să ne amestecăm printre oameni; unii se sperie, alţii râd. Nu ştiu cum se face că eu şi cu un coleg, Radu, am rămas mai în urmă şi ne-am pierdut de ceilalţi. Cum tot alergam noi aşa, la un moment dat ajungem faţă în faţă cu doi poliţai. Ăştia când ne văd costumaţi şi cu măşti pe faţă, ne opresc şi ne cer actele la control. Noi, conform instrucţiunior, ne-am oprit şi ne-am lăsat la pământ ghemuiţi, strigând "piu, piu". Aşteptam să vină Vâţă care era undeva mai în faţă. Poliţaii vorbeau între ei: "Bă, ăştia-s străini" şi au început să-şi exerseze engleza stâlcită pe noi: "Vrem să show papir". Nu puteam să râdem de comicul situaţiei fiindcă eram speriaţi şi strigam tot mai tare "piu, piu". Vâţă tot nu se arăta. Cei doi iar: "Bă , nu-i bine, ăştia îs polonezi. Polonezii vin în România şi fac tot felul de prostii. Vă rog să veniţi la secţie". Noi nimic, doar "piu, piu" dar la modul disperat. Într-un final apare Vâţă cu legitimaţia de festival şi le explică poliţiştilor situaţia. Cei doi nu prea înţeleg şi insistă: "Bine, bine, dar de ce nu vorbesc?". Ce să le mai explici? Tot nu erau ei în clar, dar ne-au lăsat să ne vedem de drum.
Am pornit-o spre promontoriul din spatele hotelului, dar poliţiştii se ţineau după noi să vadă ce facem. Când au văzut că suntem mai mulţi costumaţi, s-au îngrijorat de-a binelea, zicând că suntem sectanţi şi vrem să aducem jertfe. "Lasă că am mai văzut noi d-astea. Ziceţi că sunteţi paşnici şi apoi noi găsim cadavrele. Întâlnirea sectelor, mai ales în aer liber, e interzisă prin lege!". Obligaţi de organul legii, nu am avut de ales şi am părăsit zona îndreptându-ne spre autobuz. Dimineaţa însă deja circula zvonul că staţiunea e împânzită de o ceată de nebuni periculoşi. Evident că noi eram ăia.

Exerciţiu pe bani buni

Într-o altă zi am format o alee a statuilor. Am pus un castronel la picioare şi un anunţ că statuia vorbeşte doar cînd i se pun bani în castron. S-a adunat multă lume curioasă, dar majoritatea lumii doar se uita. Când însă gheaţa a fost spartă, toată lumea a început să pună bani, dornică să audă statuile vorbind. Noi recitam monoloage, poezii, dădeam şi bonusuri. Ne-am intrat rapid în formă. Când vedeam cum începeau să se adune banii, parcă prindeam avânt. Nimic nu ne mai putea opri. Mai mult de atât, cel care plătea o sumă mai mare, avea voie să-ţi ceară ce să reciţi sau ce monolog să spui. Şi în acest exerciţiu timpul era limitat. Nu puteam sta mai mult de 2 ore.
Partea bună din toată întâmplarea asta e că am făcut mulţi bani de buzunar atunci.
Dar, lăsând câştigul la o parte, îmi dau seama că a fost un exerciţiu foarte bun.

Toate aceste clipe frumoase m-au făcut să-mi dau seama că drumul meu e teatrul şi cale de întors nu mai există. Apoi au urmat toate celelalte.
Voi reveni cu un alt material despre sfârşitul tragic, la doar 38 de ani, al omului de teatru care a fost Virgil Andrei Vâţă.