momente amuzante

După o pauză lungă de scris, într-o seară, înainte de culcare, mi-am adus aminte nişte întâmplări amuzante din perioada studenţiei şi m-am gândit că ar merita să le fac cunoscute.

Răzbunare dureroasă

În anul II de facultate, în cadrul unui un spectacol regizat de Borry Varga , cu titlul "Casa Bernardei Alba", de Garcia Lorca, eu interpretam rolul unei femei nebune, pe nume Martirio. Una din surorile mele din piesă era interpretată de Ana Marius, studentă pe atunci la teatrologie. În vremea aceea încă nu aveam echilibrat simţul măsurii, iar la un moment dat, scenariul presupunea să o muşc de fund pe sora mea, ca un act de răzbunare.  Când joci în premieră, emoţiile sunt mult mai mari, iar stăpânirea de sine este greu de controlat. Aşa că, la momentul premierei, fiind pătrunsă serios de rol, la scena cu pricina mi-am înfipt "cu sentiment" colţii în posteriorul Anei şi iar ea a scos, fără să vrea, un foarte natural urlet de durere.

Drept pentru care scena a fost foarte convingătoare, nimeni însă nu a bănuit că şi durerea a fost foarte autentică.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu "sora" mea de atunci, Ana Marius (care mi-a rămas şi o prietenă de suflet datorită caracterului ei ales), nu putem să nu râdem de acestă amintire. Între noi fie vorba, cred că şi acum resimte durerea, doar la simpla mea revedere.

Sergentul Păturică

O altă întâmplare umoristică s-a produs la repetiţiile pentru spectacolul "Piticul din grădina de vară", de D.R. Popescu, regizat de Theo Zmeu, student pe atunci la regie. Spectacolul urma să se joace în beciul casei lui Matei Corvin, iar eu interpretam o deţinută ţigancă. Pentru acest rol am învăţat să dansez ţigăneşte direct de la sursă, mai precis de la ţiganii din comuna Floreşti. Am învăţat chiar şi un cântec în ţigăneşte înregistrat în arhiva conservatorului din Cluj. În ideea de a simţi mai bine trăirile personajelor din închisoare, trebuia să repetam şi noaptea în acel beci răcoros, adică un spaţiu ce aproape că se identifica cu atmosfera rece, umedă şi sumbră a unei închisori. La una dintre repetiţiile de noapte lucram la o scenă în care eroina principală era brutalizată de către gardieni. Regizorul era cu indicaţiile şi striga către un coleg: "Nu aşa, mai tare, loveşte-o, nu te face că-i dai". Şi ca să fie mai convingător, îi arătă chiar el. "Uite aşa!" şi zbang, zbang peste faţa colegei mele îngrozite. Dar cum un actor adevărat trebuie să suporte, colega mea nu ripostă. Deşi mai mult ca  sigur că non-riposta ei s-a datorat stării de şoc în care o băgase usturimea palmelor regizorului. În momentul în care colegul meu urma să-şi reintre în rol, replicând indicaţiile regizorale, de la o gură de aerisire a beciului ce dădea în stradă se auzi o voce de barbat:

- Ce faceţi mă acolo? Sunt sergent Păturică! Eliberaţi ostatica!

Noi am încremenit. Theo, regizorul, a fugit repede afară să-i explice poliţistului situaţia. Noi aşteptam înăuntru, să vedem ce se întâmplă. După câteva momente, poliţistul Păturică a coborât în beci, vizibil afectat şi cu mâna pe teaca pistolului. În urma lui venea Theo cu aprobările de la primărie pe hârtie. La vederea colegei noastre ce tocmai primise palmele, polţistul Păturică se îndreptă aţă spre ea şi o întrebă plin de compasiune: "Vrei să depui plîngere?". Doar că colega noastră, aflată sub amprenta a două şocuri puternice, se uită la poliţist cu ochii căscaţi de groază, fără să fie în stare să schiţeze vreun gest. Atunci am intervenit noi şi i-am explicat că eram studenţi la actorie, iar că ceea ce văzuse el era de fapt o repetiţie pentru examen. Cu toată strădania noastră, el tot nu părea prea era convins. Aşa că i-am arătat carnetele de student. Doar atunci organul zelos s-a mai calmat, însă totuşi a ţinut să ne hâşâie spre casă, trântind după el şi un sfat aproape părintesc: "noaptea e pentru dormit, nu pentru joc".
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.

Însă tinereţea şi pasiunea pentru ceea ce făceam ne purta pe alte tărâmuri, unde timpul nu mai avea aceeaşi noţiune. Odată atins de aripa îngerului Thaliei nu mai ai cale de întors, simţurile te conduc, iar tu devii robul sentimentelor, a trăirilor intense. Iar eu am trăit din plin acele clipe.

Virgil Andrei Vâţă şi TTT ( Trupa Tânără din Turda )

Aducându-mi aminte de studenţie, mi-am zis că ar fi interesant să menţionez perioada în care am fost figurant la teatrul turdean, fiind momentul de înflorire al mugurului pasiunii pentru teatru, iar cel care m-a ajutat să-l îngrijesc şi să-l ocrotesc a fost regretatul regizor Virgil Andrei Vâţă. Aşa cum am mai amintit, când am fost angajată prima dată la Teatrul de Stat Turda (aşa se numea atunci) nu aveam nici un fel de experienţă scenică. O dată cu mine au fost angajaţi şi alţi băieţi tineri care aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu teatrul.

În acea perioadă regizorul teatrului era tânărul Vâţă, un regizor în plină ascensiune artistică. Cu ajutorul său s-a format celebra trupă TTT (Trupa Tânără Turda). El a pus bazele unei "şcoli" de teatru, iar toţi cei proaspeţi angajaţi i-am fost "elevi". Am început cu improvizaţii şi apoi am continuat cu texte antice. Regizorul ne-a ajutat să ne creem un repertoriu, adică aproape tot ce se face în anul întîi de facultate. Cu el am făcut pentru prima dată happening-ul, un gen de spectacol ad hoc pe stradă care, până atunci, nu fusese testat decât în Anglia. Mai târziu s-a dezvoltat si la noi, exemplul cel mai elocvent fiind spectacolul "Golgota".

Activitatea alături de Virgil Andrei Vâţă a reuşit să ne unească foarte mult, să închege o adevărată echipă, iar noi să ne simţim ca nişte fraţi şi să ne ajutăm în situaţii limită. Cred că de aceea am resimţit atât de puternică durerea când, odată cu numirea mea ca director, toţi - fară nici o excepţie, s-au întors împotriva mea.

Dar această perioadă rămâne în amintirea mea ca fiind una dintre cele mai frumoase. Datorită faptului că începusem să înţeleg cum trebuie să-mi fac meseria, în ultima punere în scenă a piesei "Medeea", a lui Aureliu Manea, am fost distribuită să joc singură rolul corului.

În vara aceluiaşi an, Vâţă a hotărât să participăm la festivalul tânărului actor, de la Costineşti, festival aflat la prima ediţie. (Scriind la acest blog realizez că, în cariera mea artistică, am avut şansa să cunosc multe festivaluri de specialitate chiar de la începutul lor. Acest fapt mă face să înţeleg că, de fapt, am participat la o evoluţie istorică). Pentru ca să putem participa la evenimentul de la Costineşti trebuia să facem un turneu în diverse oraşe, unde să susţinem spectacole, iar din încasări să plătim apoi motorina şi cazările. La mare am fost cazaţi la Năvodari, unde aveam spectacole zilnice pentru copii.


Seara mergeam la Costineşti pentru reprezenţaţia spectacolului happening "Revolta spectatorului". Acest gen de spectacole este foarte dificil pentru că totul constă în improvizaţie, text, mişcare. Vâţă doar la început ne spunea: faceţi cutare lucru, iar noi - pe tema dată - ne amestecam printre oameni şi improvizam. Cu acest spectacol am reuşit să-i bulversăm pe toţi. Aşa cum spunea şi titlul "Revolta spectatorilor", noi instaurasem un haos printre membrii juriului şi printre spectatori. Spectacolul s-a desfăşurat pe toată durata festivalului şi numai la sfârşit s-a anunţat că a fost un spectacol happening. Acest lucru a mirat şi amuzat pe toată lumea, care credeau că e un fel de cacialma cu camera ascunsă.

Întâmplări amuzante

Sectanţii Piu-Piu

Îmi amintesc cu plăcere şi câteva întâmplări amuzante de atunci. Într-o seară, chiar pe la începutul festivalului, îmbrăcaţi în costume, trebuia să străbatem toată staţiunea, să creăm confuzie printre lumea care se plimba liniştită pe alei, dar fără să o agresăm. Noi interpretam nişte fiinţe venite de pe altă planetă. Nu vorbeam nici o limbă anume, ci scoteam doar nişte onomatopee. Aveam şi un cod secret: în cazul în care aveam probleme, ne lăsam la pământ inofensivi şi strigam "piu, piu". Vâţă, care ne urmărea de departe, apărea imediat şi scotea legitimaţia de festival, scăpându-ne în acest fel din încurcătură. Totul trebuia să dureze o oră, apoi ne întâlneam pe promontoriul staţiunii să povestim impresiile.
Zis şi făcut. Începem să ne amestecăm printre oameni; unii se sperie, alţii râd. Nu ştiu cum se face că eu şi cu un coleg, Radu, am rămas mai în urmă şi ne-am pierdut de ceilalţi. Cum tot alergam noi aşa, la un moment dat ajungem faţă în faţă cu doi poliţai. Ăştia când ne văd costumaţi şi cu măşti pe faţă, ne opresc şi ne cer actele la control. Noi, conform instrucţiunior, ne-am oprit şi ne-am lăsat la pământ ghemuiţi, strigând "piu, piu". Aşteptam să vină Vâţă care era undeva mai în faţă. Poliţaii vorbeau între ei: "Bă, ăştia-s străini" şi au început să-şi exerseze engleza stâlcită pe noi: "Vrem să show papir". Nu puteam să râdem de comicul situaţiei fiindcă eram speriaţi şi strigam tot mai tare "piu, piu". Vâţă tot nu se arăta. Cei doi iar: "Bă , nu-i bine, ăştia îs polonezi. Polonezii vin în România şi fac tot felul de prostii. Vă rog să veniţi la secţie". Noi nimic, doar "piu, piu" dar la modul disperat. Într-un final apare Vâţă cu legitimaţia de festival şi le explică poliţiştilor situaţia. Cei doi nu prea înţeleg şi insistă: "Bine, bine, dar de ce nu vorbesc?". Ce să le mai explici? Tot nu erau ei în clar, dar ne-au lăsat să ne vedem de drum.
Am pornit-o spre promontoriul din spatele hotelului, dar poliţiştii se ţineau după noi să vadă ce facem. Când au văzut că suntem mai mulţi costumaţi, s-au îngrijorat de-a binelea, zicând că suntem sectanţi şi vrem să aducem jertfe. "Lasă că am mai văzut noi d-astea. Ziceţi că sunteţi paşnici şi apoi noi găsim cadavrele. Întâlnirea sectelor, mai ales în aer liber, e interzisă prin lege!". Obligaţi de organul legii, nu am avut de ales şi am părăsit zona îndreptându-ne spre autobuz. Dimineaţa însă deja circula zvonul că staţiunea e împânzită de o ceată de nebuni periculoşi. Evident că noi eram ăia.

Exerciţiu pe bani buni

Într-o altă zi am format o alee a statuilor. Am pus un castronel la picioare şi un anunţ că statuia vorbeşte doar cînd i se pun bani în castron. S-a adunat multă lume curioasă, dar majoritatea lumii doar se uita. Când însă gheaţa a fost spartă, toată lumea a început să pună bani, dornică să audă statuile vorbind. Noi recitam monoloage, poezii, dădeam şi bonusuri. Ne-am intrat rapid în formă. Când vedeam cum începeau să se adune banii, parcă prindeam avânt. Nimic nu ne mai putea opri. Mai mult de atât, cel care plătea o sumă mai mare, avea voie să-ţi ceară ce să reciţi sau ce monolog să spui. Şi în acest exerciţiu timpul era limitat. Nu puteam sta mai mult de 2 ore.
Partea bună din toată întâmplarea asta e că am făcut mulţi bani de buzunar atunci.
Dar, lăsând câştigul la o parte, îmi dau seama că a fost un exerciţiu foarte bun.

Toate aceste clipe frumoase m-au făcut să-mi dau seama că drumul meu e teatrul şi cale de întors nu mai există. Apoi au urmat toate celelalte.
Voi reveni cu un alt material despre sfârşitul tragic, la doar 38 de ani, al omului de teatru care a fost Virgil Andrei Vâţă.