După o pauză lungă de scris, într-o seară, înainte de culcare, mi-am adus aminte nişte întâmplări amuzante din perioada studenţiei şi m-am gândit că ar merita să le fac cunoscute.
Răzbunare dureroasă
În anul II de facultate, în cadrul unui un spectacol regizat de Borry Varga , cu titlul "Casa Bernardei Alba", de Garcia Lorca, eu interpretam rolul unei femei nebune, pe nume Martirio. Una din surorile mele din piesă era interpretată de Ana Marius, studentă pe atunci la teatrologie. În vremea aceea încă nu aveam echilibrat simţul măsurii, iar la un moment dat, scenariul presupunea să o muşc de fund pe sora mea, ca un act de răzbunare. Când joci în premieră, emoţiile sunt mult mai mari, iar stăpânirea de sine este greu de controlat. Aşa că, la momentul premierei, fiind pătrunsă serios de rol, la scena cu pricina mi-am înfipt "cu sentiment" colţii în posteriorul Anei şi iar ea a scos, fără să vrea, un foarte natural urlet de durere.
Drept pentru care scena a fost foarte convingătoare, nimeni însă nu a bănuit că şi durerea a fost foarte autentică.
Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu "sora" mea de atunci, Ana Marius (care mi-a rămas şi o prietenă de suflet datorită caracterului ei ales), nu putem să nu râdem de acestă amintire. Între noi fie vorba, cred că şi acum resimte durerea, doar la simpla mea revedere.Sergentul Păturică
O altă întâmplare umoristică s-a produs la repetiţiile pentru spectacolul "Piticul din grădina de vară", de D.R. Popescu, regizat de Theo Zmeu, student pe atunci la regie. Spectacolul urma să se joace în beciul casei lui Matei Corvin, iar eu interpretam o deţinută ţigancă. Pentru acest rol am învăţat să dansez ţigăneşte direct de la sursă, mai precis de la ţiganii din comuna Floreşti. Am învăţat chiar şi un cântec în ţigăneşte înregistrat în arhiva conservatorului din Cluj. În ideea de a simţi mai bine trăirile personajelor din închisoare, trebuia să repetam şi noaptea în acel beci răcoros, adică un spaţiu ce aproape că se identifica cu atmosfera rece, umedă şi sumbră a unei închisori. La una dintre repetiţiile de noapte lucram la o scenă în care eroina principală era brutalizată de către gardieni. Regizorul era cu indicaţiile şi striga către un coleg: "Nu aşa, mai tare, loveşte-o, nu te face că-i dai". Şi ca să fie mai convingător, îi arătă chiar el. "Uite aşa!" şi zbang, zbang peste faţa colegei mele îngrozite. Dar cum un actor adevărat trebuie să suporte, colega mea nu ripostă. Deşi mai mult ca sigur că non-riposta ei s-a datorat stării de şoc în care o băgase usturimea palmelor regizorului. În momentul în care colegul meu urma să-şi reintre în rol, replicând indicaţiile regizorale, de la o gură de aerisire a beciului ce dădea în stradă se auzi o voce de barbat:
- Ce faceţi mă acolo? Sunt sergent Păturică! Eliberaţi ostatica!Noi am încremenit. Theo, regizorul, a fugit repede afară să-i explice poliţistului situaţia. Noi aşteptam înăuntru, să vedem ce se întâmplă. După câteva momente, poliţistul Păturică a coborât în beci, vizibil afectat şi cu mâna pe teaca pistolului. În urma lui venea Theo cu aprobările de la primărie pe hârtie. La vederea colegei noastre ce tocmai primise palmele, polţistul Păturică se îndreptă aţă spre ea şi o întrebă plin de compasiune: "Vrei să depui plîngere?". Doar că colega noastră, aflată sub amprenta a două şocuri puternice, se uită la poliţist cu ochii căscaţi de groază, fără să fie în stare să schiţeze vreun gest. Atunci am intervenit noi şi i-am explicat că eram studenţi la actorie, iar că ceea ce văzuse el era de fapt o repetiţie pentru examen. Cu toată strădania noastră, el tot nu părea prea era convins. Aşa că i-am arătat carnetele de student. Doar atunci organul zelos s-a mai calmat, însă totuşi a ţinut să ne hâşâie spre casă, trântind după el şi un sfat aproape părintesc: "noaptea e pentru dormit, nu pentru joc".
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.
Însă tinereţea şi pasiunea pentru ceea ce făceam ne purta pe alte tărâmuri, unde timpul nu mai avea aceeaşi noţiune. Odată atins de aripa îngerului Thaliei nu mai ai cale de întors, simţurile te conduc, iar tu devii robul sentimentelor, a trăirilor intense. Iar eu am trăit din plin acele clipe.
ha,ha,ha mi ai inveselit ziua.frumoase amintiri.
RăspundețiȘtergereMă bucur că ţi-au plăcut. Şi eu încă mă amuz când mi le aduc aminte, chiar dacă au trecut ani buni de atunci.
RăspundețiȘtergeresunt foarte funny, multumesc si o zi frumoasa!
RăspundețiȘtergereFetelor sinteti dragute , va mutumesc ca ma cititi si-mi dati speranta ca merita sa fac aceasta meserie
RăspundețiȘtergereUnde sunt anii studentiei oare????? Numai bine iti doresc.
RăspundețiȘtergereMultumesc si tie.
RăspundețiȘtergereFoarte frumoase povestiri, am sa mai vin pe la tine.
RăspundețiȘtergereMultumesc,te mai astept si ma bucur de cunostinta.
RăspundețiȘtergereThank you Vicent! I'm mprest that you read my blogg. Doina
RăspundețiȘtergere