Concediul perfect

Mi-am propus ca în acest concediu să mă relaxez cât pot de mult. Aşa am şi făcut, de aceea am rămas în urmă cu povestirile mele. Dar m-am gândit că aş putea să scriu câte ceva şi despre clipele de răgaz, clipe în care îmi reîncarc bateriile, după un an zbuciumat.

Îmi place să ies în natură, să mă bucur de răcoarea munţilor, de cântecul păsărilor, de foşnetul frunzelor. Visul meu şi al soţului meu este să avem o casă, într-o zonă liniştită, cu grădină, cu mult verde. Chiar şi undeva la ţară. Aşa mi-aş câştiga şi intimitatea la care acum doar visez, plecând din apartamentul de bloc situat pe o stradă foarte gălăgioasă. Dar deocamdată e doar un vis.

După ce m-am plimbat mult în concediul ăsta pe plaiurile noastre mioritice, nu am putut să nu observ din nou ce ţară frumoasă avem! Tristeţea e că, în majoritatea locurilor, curăţenia lasă mult de dorit. Pet-uri aruncate peste tot, "toalete" neconvenţionale la fiecare tufă cu miresmele specifice şi multe altele pe care le resimt toţi cei care merg la iarbă verde. Stând şi cugetând eu aşa m-am pomenit zicându-mi că lipsa de respect pentru natură este urmare a lipsei de respect pentru sine. Înseamnă că nu-ţi respecţi casa, viaţa, că ţi-e ruşine de originea ta. Eu cred că la mulţi le lipseşte mândria de a fi român. Cu toate minusurile, am reuşit totuşi să ne bucurăm de aerul curat şi de peisajul deosebit.

În această perioadă a venit şi nepoţica mea din Italia, Lucia. E fetiţa surorii mele, Ana Maria, măritată de ani buni în Italia. Fetiţa e o dulceaţă de copil, cuminte şi frumoasă, care gustă din plin din obiceiurile noastre. Chiar dacă a fost pentru prima dată în România, s-a adaptat perfect peisajului. Îi place natura, cred că aici îşi descoperă jumătatea românească.


Bineînţeles că nelipsit din familia noastră a fost şi Rudy, căţeluşul nostru drag. Pentru că nu am apucat încă să vobesc despre el, am să fac aici o paranteză, dar nu înainte să amintesc ce prietenie mare s-a născut între nepoţica şi mea şi Rudy. Au devenit nedespărţiţi, iar apropierea de căţel a obligat-o cumva pe Lucia să înveţe cuvinte în româneşte, pentru a putea comunica cu el.
Eu de mică am avut fobie de câini. Când eram mai mică am fost muşcată de două ori, plus că aveam eu o frică înnăscută de animale. Mai târziu, la maturitate, l-am citit pe Freud care asocia frica de câini cu teama pe care o are copilul faţă de autoritatea exagerată a tatălui. La mine s-a potrivit ca o mănuşă această explicaţie. Tatăl meu a fost un om dur, care ne-a impus o educatie cazonă ce, recunosc, nu ne-a stricat uneori.

La începutul căsniciei mele, când mergeam pe stradă alături de soţul meu şi vedeam un câine vagabond că se îndrepta spre noi, deveneam de-a dreptul isterică. Oricât îmi explica Laci că nu am de ce să mă tem, nu mă puteam linişti decât după ce animalul se îndepărta. Laci a petrecut mult timp la ţară, la bunicii lui. El iubeşte animalele de mic şi tot de atunci îşi dorea un animal de companie. Eu am fost total împotriva ţinerii unui animal în casă. Invocam tot felul de motive, ba că face mizerie prea mare, ba că e gălăgie, însă adevărul era că îmi era frică.
Dar tot vizitându-ne prietenii, pe Brînduşa şi Flaviu, care au o pereche de teckeli superbi şi văzând cât sunt de prietenoşi şi jucăuşi, am decis, singură de data asta, să adoptăm şi noi un pui de la Freddy, atunci când se va împerechea. Laci când a auzit vestea, a rămas de-a dreptul surprins.


Când a venit sorocul, am ales o căţeluşă neagră, dulce foc, pe care am botezat-o Tiţa. Din nefericire nu ne-a fost dat să ne bucurăm prea mult de ea, pentru că pe la 5 luni, în urma unui accident tragic şi stupid, a murit. Am suferit enorm, şi eu şi Laci. El îi făcuse cu mâna lui un sicriu de lemn şi a pus-o frumos acolo, împreună cu jucăriile ei dragi. Parcă dormea. Am vegheat la căpătâiul ei câteva ore şi am aprins lumânări. Au venit şi prietenii noştri şi am plâns împreună.


Laci renunţase la ideea de a avea un alt câine, pentru că suferise enorm după Tiţa. Dar eu am hotărât să mai încercăm, convinsă fiind că doar aşa treci peste obstacole - înfruntîndu-le. Aşa a apărut un nou sufleţel în viaţa noastră, Rudy - copia fidelă a tatălui său. Ei bine, acum recunosc că acest căţel m-a schimbat foarte mult. De când e în preajma mea, nu mai am frică de câinii vagabonzi, dimpotrivă, simt compasiune faţă de ei. Relaţia mea cu tatăl meu s-a îmbunătăţit, chiar şi cea cu Laci. Rudy e copilul familiei. Îl iubim, ne iubeşte şi împreună formăm o familie fericită. Asa nu înseamnă că nu ne dorim şi un copil. Doamne ajută.



Dând înapoi filmul concediului meu, îmi dau seama că a fost perfect. Şi odată cu asta am realizat ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi, să ne bucurăm de ce avem. Nu ne trebuie palate sau vacanţe luxoase, avem nevoie doar de dragoste, de oameni care să aprecieze ceea ce le oferi şi care să te iubească şi ei. Iar eu sunt un om fericit!