Oriunde m-ar fi purtat paşii, ceva întotdeauna mă aducea înapoi acasă. După ce am jucat pe scene naţionale şi internaţionale, după ce am dormit în hotele mai bune sau mai rele, chiar şi în cabine de teatru, am decis să mă întorc acasă. După o experienţă de top în care am văzut multe trupe şi am jucat alături de nume mari ca: Marius Bodochi, Dorin Andone, Dorel Vişan, Stela Popescu, Melania Ursu ş.a.m.d., am decis să aleg un teatru mic unde să pot juca cât mai mult.
Într-un teatru naţional nu prea ai şansa să fii distribuit des, iar pentru un actor timpul e crucial. Un actor tânăr îşi vinde în primul rând imaginea fizică, iar unul mai "rodat" este căutat pentru experienţă. Însă, de regulă, un actor se remarcă în perioada tinereţii. Atunci se poate bucura de toate darurile cu care a fost înzestrat de natură şi să le prezinte "all in one". Chiar dacă poate fi remarcat doar pentru o singură calitate, "pachetul" trage mult la cântar la prima "măsurare". Sigur că există şi excepţii . De fapt secretul, ca în orice meserie, e antrenamentul. Prin antrenament îţi perfecţionezi tehnica, atât de importantă la un actor. Aşa începi să simţi pulsul sălii plină de spectatori, le poţi oferi "catharsis-ul", acea comunicare cu publicul spectator la nivel empatic, aşa te poţi forma ca personalitate artistică.
În cazul meu a mai fost un motiv care m-a determinat să aleg oraşul natal: banii. Un actor debutant are un salar de mizerie, iar faptul că în Turda nu eram nevoită să plătesc chirie, ci puteam sta cu părinţii, însemna un important ajutor din punct de vedere financiar. Aşa că în anul 1996 am devenit, pentru a doua oară, angajată a Teatrului Municipal Turda, cu diferenţa că de data asta aveam studii superioare şi eram actriţă cu drepturi depline. De ce zic depline? Pentru că în perioada în care eram figurant nu prea puteam să-mi exprim opiniile dar, de data asta, specializarea plus experinţa îmi dădeau acest drept.
Multă lume mă întreabă, mai în glumă-mai în serios, dacă Teatrul din Turda mai funcţionează. În 13 ani de activitate neîntreruptă în acest teatru am jucat în 30 de premiere, piese atât pentru adulţi dar şi pentru copii, ceea ce certifică faptul că da, este activitate la Teatrul din Turda. Recunosc că am jucat atât în piese bune, cât şi mai puţin bune, dar toate m-au ajutat la formarea şi maturizarea mea ca actriţă. Dacă cineva crede că totul a fost roz, îmi pare rău să-l dezamăgesc. În spatele cortinei, de multe ori se întâmplă lucruri pe care spectatorii nici nu le bănuiesc.
După patru ani de la angajare ajunsesem într-un moment de cumpănă. În teatru se înfiinţase un sindicat cu scopul de a schimba directorul din aceea perioadă. Pentru că nu am fost de acord cu propunerea sindicală, o turnură din cea mai stranie a făcut ca oamenii pe care-i consideram prieteni de-o viaţă să-mi devină duşmani. De fapt ei mă considerau aşa şi se comportau ca atare. Eu nu am avut şi nu am resentimente pentru nimeni. Teatrul însă a devenit un adevărat câmp de bătălie, o bătălie a orgoliilor care, în opinia mea, nu şi-ar avea locul într-un lăcaş de cultură. Din poziţia în care mă plasasem prin refuzul meu, aveam de ales: ori plec şi o iau de la zero în altă parte, ori rămân şi îmi depun candidatura pentru postul de director. La insistenţele unor persoane apropiate şi după o lungă consultaţie cu soţul meu, am decis să mă înscriu la concursul pentru ocuparea postului de director. Între timp, fostul director îşi dăduse deja demisia.
Au urmat nopţi lungi şi albe în care am fost nevoită să învăţ legi şi să lucrez intens la alcătuirea unui program managerial, lucruri de care nu mă izbisem niciodată până atunci. Dar m-am ambiţionat şi, după pregătiri temeinice, m-am prezentat la concurs. Din partea sindicaliştilor din teatru îşi mai depuse candidatura încă o persoană. Norocul însă a fost de partea mea. Mă rog, aşa credeam eu la vremea aceea, fără să ştiu la ce mă înhămasem. Oricum sunt sigură că dacă ştiam dinainte, nu făceam acest pas.
Aşa cum am mai subliniat în postările precedente, am observat că în viaţa mea nimic nu a fost întîmplător. Recitind rândurile scrise acum, îmi dau seama încă o dată că aşa trebuia să se întâmple, că tot ce mi-a fost dat a avut un scop şi că fără acele suişuri şi coborâşuri, azi nu m-aş mai putea lăuda cu o experienţă atât de colorată.
Postul de director de teatru a venit la pachet cu o serie de accesorii nedorie de nimeni: stres - în cantitate considerabilă, trădări, lupte nedrepte şi odată cu acestea o necesitate evidentă de a-mi revizui prietenii. Primele amintiri de la instituirea mea pe post sunt asociate cu şedinţele în care eram contestată ca director, şedinţe în care colegii mei - oameni cu care jucasem alături pe scenă - mă ameninţau cu moartea. Primeam numeroase telefoane "anonime" de ameninţare, eram îngrozită la gândul de a umbla singură pe stradă, mi se deschideau procese multe şi interminabile, parcă eram într-un laborator în care se făceau teste pe mine ca să se vadă cât rezist la diverşi factori de stress. Pe când credeam că am rezolvat o problmă, imediat apărea alta, şi tot aşa. Am ajuns să fiu denigrată şi în presă unde, în locul cronicilor despre premierele teatrului, apăreau doar bârfe la adresa mea, eu devenind un subiect fierbinte pentru articolele de scandal.
Chiar dacă bugetul alocat Teatrului, de către Consiliul Local, era unul de criză, când am părăsit postul de director instituţia nu avea nici o datorie. În perioada aceea au fost 200 de spectacole, am ridicat la maxim salariile angajaţilor, nu am dat pe nimeni afară (deşi mi se cerea frecvent acest lucru) şi m-am străduit să felicit fiecare angajat cu ocazia zilei de naştere sau înaintea Crăciunului. Cu ajutorul unor sponsori reuşeam să oferim cadouri tuturor angajaţilor, ca aceştia să se simtă bine, să se simtă apreciaţi şi motivaţi.
Am mers mult pe ideea promovării spectacolelor de copii, fiind singurul teatru din ţară care şi-a înregistrat pe cd-uri spectacolele, pe care apoi le împărţeam în grădiniţe şi şcoli. Produsele noastre din aceea perioadă au fost înscrise la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Într-un teatru naţional nu prea ai şansa să fii distribuit des, iar pentru un actor timpul e crucial. Un actor tânăr îşi vinde în primul rând imaginea fizică, iar unul mai "rodat" este căutat pentru experienţă. Însă, de regulă, un actor se remarcă în perioada tinereţii. Atunci se poate bucura de toate darurile cu care a fost înzestrat de natură şi să le prezinte "all in one". Chiar dacă poate fi remarcat doar pentru o singură calitate, "pachetul" trage mult la cântar la prima "măsurare". Sigur că există şi excepţii . De fapt secretul, ca în orice meserie, e antrenamentul. Prin antrenament îţi perfecţionezi tehnica, atât de importantă la un actor. Aşa începi să simţi pulsul sălii plină de spectatori, le poţi oferi "catharsis-ul", acea comunicare cu publicul spectator la nivel empatic, aşa te poţi forma ca personalitate artistică.
În cazul meu a mai fost un motiv care m-a determinat să aleg oraşul natal: banii. Un actor debutant are un salar de mizerie, iar faptul că în Turda nu eram nevoită să plătesc chirie, ci puteam sta cu părinţii, însemna un important ajutor din punct de vedere financiar. Aşa că în anul 1996 am devenit, pentru a doua oară, angajată a Teatrului Municipal Turda, cu diferenţa că de data asta aveam studii superioare şi eram actriţă cu drepturi depline. De ce zic depline? Pentru că în perioada în care eram figurant nu prea puteam să-mi exprim opiniile dar, de data asta, specializarea plus experinţa îmi dădeau acest drept.
Multă lume mă întreabă, mai în glumă-mai în serios, dacă Teatrul din Turda mai funcţionează. În 13 ani de activitate neîntreruptă în acest teatru am jucat în 30 de premiere, piese atât pentru adulţi dar şi pentru copii, ceea ce certifică faptul că da, este activitate la Teatrul din Turda. Recunosc că am jucat atât în piese bune, cât şi mai puţin bune, dar toate m-au ajutat la formarea şi maturizarea mea ca actriţă. Dacă cineva crede că totul a fost roz, îmi pare rău să-l dezamăgesc. În spatele cortinei, de multe ori se întâmplă lucruri pe care spectatorii nici nu le bănuiesc.
După patru ani de la angajare ajunsesem într-un moment de cumpănă. În teatru se înfiinţase un sindicat cu scopul de a schimba directorul din aceea perioadă. Pentru că nu am fost de acord cu propunerea sindicală, o turnură din cea mai stranie a făcut ca oamenii pe care-i consideram prieteni de-o viaţă să-mi devină duşmani. De fapt ei mă considerau aşa şi se comportau ca atare. Eu nu am avut şi nu am resentimente pentru nimeni. Teatrul însă a devenit un adevărat câmp de bătălie, o bătălie a orgoliilor care, în opinia mea, nu şi-ar avea locul într-un lăcaş de cultură. Din poziţia în care mă plasasem prin refuzul meu, aveam de ales: ori plec şi o iau de la zero în altă parte, ori rămân şi îmi depun candidatura pentru postul de director. La insistenţele unor persoane apropiate şi după o lungă consultaţie cu soţul meu, am decis să mă înscriu la concursul pentru ocuparea postului de director. Între timp, fostul director îşi dăduse deja demisia.
Au urmat nopţi lungi şi albe în care am fost nevoită să învăţ legi şi să lucrez intens la alcătuirea unui program managerial, lucruri de care nu mă izbisem niciodată până atunci. Dar m-am ambiţionat şi, după pregătiri temeinice, m-am prezentat la concurs. Din partea sindicaliştilor din teatru îşi mai depuse candidatura încă o persoană. Norocul însă a fost de partea mea. Mă rog, aşa credeam eu la vremea aceea, fără să ştiu la ce mă înhămasem. Oricum sunt sigură că dacă ştiam dinainte, nu făceam acest pas.
Aşa cum am mai subliniat în postările precedente, am observat că în viaţa mea nimic nu a fost întîmplător. Recitind rândurile scrise acum, îmi dau seama încă o dată că aşa trebuia să se întâmple, că tot ce mi-a fost dat a avut un scop şi că fără acele suişuri şi coborâşuri, azi nu m-aş mai putea lăuda cu o experienţă atât de colorată.
Postul de director de teatru a venit la pachet cu o serie de accesorii nedorie de nimeni: stres - în cantitate considerabilă, trădări, lupte nedrepte şi odată cu acestea o necesitate evidentă de a-mi revizui prietenii. Primele amintiri de la instituirea mea pe post sunt asociate cu şedinţele în care eram contestată ca director, şedinţe în care colegii mei - oameni cu care jucasem alături pe scenă - mă ameninţau cu moartea. Primeam numeroase telefoane "anonime" de ameninţare, eram îngrozită la gândul de a umbla singură pe stradă, mi se deschideau procese multe şi interminabile, parcă eram într-un laborator în care se făceau teste pe mine ca să se vadă cât rezist la diverşi factori de stress. Pe când credeam că am rezolvat o problmă, imediat apărea alta, şi tot aşa. Am ajuns să fiu denigrată şi în presă unde, în locul cronicilor despre premierele teatrului, apăreau doar bârfe la adresa mea, eu devenind un subiect fierbinte pentru articolele de scandal.
Chiar dacă bugetul alocat Teatrului, de către Consiliul Local, era unul de criză, când am părăsit postul de director instituţia nu avea nici o datorie. În perioada aceea au fost 200 de spectacole, am ridicat la maxim salariile angajaţilor, nu am dat pe nimeni afară (deşi mi se cerea frecvent acest lucru) şi m-am străduit să felicit fiecare angajat cu ocazia zilei de naştere sau înaintea Crăciunului. Cu ajutorul unor sponsori reuşeam să oferim cadouri tuturor angajaţilor, ca aceştia să se simtă bine, să se simtă apreciaţi şi motivaţi.
Am mers mult pe ideea promovării spectacolelor de copii, fiind singurul teatru din ţară care şi-a înregistrat pe cd-uri spectacolele, pe care apoi le împărţeam în grădiniţe şi şcoli. Produsele noastre din aceea perioadă au fost înscrise la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Chiar dacă aş putea părea lipsită de modestie amintind toate aceste realizări, nu o fac în mod gratuit. Pentru că nu am fost o răsfăţată a sorţii, a trebuit să mă lupt pentru fiecare izbândă, de multe ori doar cu propriile-mi puteri. În cele din urmă, colegii care mi-au intentat procese prin intermediul sindicatului au fost nevoiţi să se recunoască învinşi, legea dându-mi mie dreptate. În semn de protest, unii angajaţi şi-au dat demisia, crezînd că nu voi reuşi să acopăr nevoile instituţiei fără ei, dar m-am descurcat cu ce am avut şi ne-am ales, în sfârşit, cu o atmosferă de creaţie şi colaborare pe care nu am mai regăsit-o de atunci. A fost o perioadă în care lumea iubea să muncească în teatru şi ţin minte că, neavând un autobuz funcţionabil, au fost angajaţi care, din propria voinţă, şi-au pus maşinile la dispoziţia instituţiei. Deci au fost şi momente frumoase, memorabile.Nu vreau să mă laud că aş fi fost cel mai bun director. Sunt conştientă că am facut şi greşeli. Doar aveam numai 30 de ani, nici un fel de experienţă în administraţie şi conducere, însă m-am străduit să fac tot posibilul în contextul dat. În lumea teatrului există o expresie: "am făcut din rahat bici şi a şi puşcat". Am avut ghinionul să nimeresc o perioadă în care teatrului i se acorda un buget foarte limitat, nici un director de atunci încolo nemaifiind atât de văduvit de resurse şi susţinere cum am fost eu. Acum sunt bani, şi încă foarte mulţi. După toate păţaniile mele am ajuns să nu invidiez şi să nu condamn pe nimeni, ci să îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Ştiu că prin asta am reuşit să devenit cea de astăzi: o femeie puternică cu o carieră frumoasă, sprijinită de o familie iubitoare şi prieteni adevăraţi. O luptătoare. Nu regret nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu