Plimbare prin " Valea suspinelor "

De curând , mai exact acum o săptămână, am avut o premieră. La început nu am vrut să scriu despre asta deoarece am rămas cu un gust amar şi mă gândeam că am discutat deja prea mult despre aspectele urâte ale acestei meserii (sau ale teatrului turdean). Dar vineri am avut spectacol, iar publicul a fost compus din elevi de liceu care au reacţionat foarte natural, sub impulsul trăirilor stârnite de textul interpretat de noi pe scenă.

Dar am să vă povestesc puţin subiectul, ca să vă puteţi face o idee despre piesa în cauză. E vorba despre trei femei pensionare, din Austria, care îşi povestesc, pe rând, drama vieţii. Una are un băiat de 40 de ani care nu e căsătorit, fiindcă de fapt urăşte căsătoria şi în plus e şi alcoolic. Ea este obsedată de economie şi visează să aibă o aventură romantică cu un măcelar polonez Wotilla Karli (aluzie la Papa Ioan Paul al II-lea). Alta a fost părăsită de soţ şi de fiică, este bulimică şi tot timpul se gândeşte la sex. Cea de-a treia femeie este cam retardată. Tot timpul visează să desfunde latrine. Da, aţi citit corect. Întregul text al piesei este despre rahat uman, latrine, urină, sex. Autorul este un austriac care s-a sinucis la 34 de ani. Făcea parte dintr-un curent anticristic, asculta muzică psihedelică, etc. Poţi găsi "valenţe filozofice" în acest text, cum că viaţa e de rahat, oamenii la fel. Dar parcurgând scenariul, se simte că ai de a face cu un text scris de un nebun cu acte în regulă. Un text ce îşi bate joc de credinţă, de valorile umane şi care promovează urâtul în toate formele lui. 

În ziua de azi viaţa reală te pune în faţa a multor situaţii limită, îşi dă o senzaţie că totul e pe dos, creându-ţi  o stare alterată, de pesimism incurabil. Televizorul, mijloacele media exploatează foarte mult aceaste aspecte, contribuind la sporirea deznădejdii.  Divertismentul media pune accent pe tipologii umane care s-ar înscrie uşor în categoria "retardaţi". Oamenii se distrează de mama focului de aceste "figuri" expuse cu nonşalanţă la televizor, dar în fond nu e de râs. Fiind de-a dreptul  îngropaţi într-o depresie mâloasă, oamenii caută cu înfrigurare o scăpare din această mlaştină. Cei care vin la teatru o fac din dorinţa de a evada, de a uita mizeriile de la televizor şi a găsi o relaxare. Şi ce le oferim noi???

Chiar daca tinerii folosesc un limbaj "colorat" între ei, pe stradă, la şcoală sau acasă, când vin să urmărească un act de cultură, aşteaptă altceva. De aceea, reacţia lor a fost foarte firească: "Mai vorbiţi mult aşa?". În schimb noi, formatori de cultură, le-am oferit ceva dezgustător. În mod normal, un teatru de stat, ar trebui să se comporte ca o instituţie de cultură, de culturalizare a maselor. Nu cred că e normal să-şi permită încercări pe publicul local, cu texte scabroase şi şocante. O instituţie particulară îşi permite teste, cu acordul actorilor, şi pentru un public atent ales. Însă noi ne adresăm, în mare parte, unor tineri în formare, cărora încercăm să le atragem atenţia spre o altă formă de exprimare, mai elevată.

Acest spectacol a fost un eşec. Din toate punctele de vedere. Noi, actriţele, am fost supuse unor atacuri verbale ale publicului. Şi pe bună dreptate. Publicul a amendat piesa pentru că nu mai rezista să audă aşa ceva. Dar, pentru un actor, e foarte trist atunci când publicul se află în faţa lui, la un pas, şi-i râde în obraz, apostrofându-l. Îţi trebuie o voinţă enormă să depăşeşti momentul şi să găseşti forţa de a continua. Eşti vulnerabil, sufletul tău e terfelit, te simţi distrus. Atunci realizezi că cineva îşi bate joc de tine, de munca ta, doar că acel cineva nu e publicul, ci însăşi şeful tău. Cu astfel de piese ratate, un actor moare pe dinăuntru şi nu mai găseşte plăcere în actul artistic. Eu nu pot să accept punerea frumosului în stand-by, pentru a ceda locul nebuniei şi urăţenei sufleteşti, ridicate la rang de geniu  

Asta văd zilnic copiii noştri ca exemplu şi ne mai mirăm că am ajuns să trăim astfel de vremuri. În acest mod, prezentul devine ca o plimbare nefericită prin "Valea suspinelor".

Teatrul : un SRL de făcut spectacole

Of dragii mei, nu am mai scris de mult fiindcă am avut tot soiul de activităţi care mai de care mai diverse, apropiate sau nu de munca artistică. Din nefericire pentru un actor, pe lângă repetiţiile zilnice dinaintea unui spectacol, apar diverse conflicte ce te scot puţin din "circuit". 

Am scris aici materiale frumoase despre o parte adevărată a teatrului, teatru ce trebuie să fie făcut cu credinţă şi multă iubire. Acum vreau să vă prezint ce se mai poate întâlni în instituţiile educativ-culturale ... anumite "scenarii" menite să distrugă arta adevărată, tot ce înseamnă teatru şi frumos. Cu ce scop??? Asta vă las pe dvs să descoperiţi şi să-mi transmiteţi opiniile voastre.

Există unele persoane care, deşi au activat iniţial ca simpli actori în teatru, odată ce au ajuns într-o funcţie de conducere, uită repede de unde au plecat şi se luptă din răsputeri să răzbune perioada în care se simţeau marginalizaţi, dându-şi de gol propriile frustrări. Astfel de oameni nu au nimic de spus, nici pe scenă, nici în viaţa de zi cu zi dar, dosiţi sub umbrela "puterii", îşi folosesc "creativitatea" pentru a ticlui tot felul de tertipuri menite a distruge frumosul şi puritatea din sufletul artistului. Care ar fi aceste tertipuri sau triks-uri, cum le spun americanii? În primul rând îi îngrădeşti actorului dreptul de a fi liber. Cum? Simplu. Obligându-l să stea în teatru câte 8 ore pe zi. Şi aici nu mă refer la perioada când există repetiţii şi spectacole. Poate veţi spune: "ei şi, toată lumea atât munceşte. Ce-i cu asta?".

Permiteţi-mi să vă explic ... munca actorului e una foarte solicitantă, chiar dacă din exterior nu pare. Acest tip de activitate e încadrat, conform legii, în grupa grea de muncă. Actorul, după ce învaţă un text dificil, după ce repetă pentru un spectacol cel puţin o lună de zile, mai are de susţinut şi un spectacol care îl solicită din punct de vedere fizic, psihic şi emoţional. După un asemenea efort susţinut, are nevoie de odihnă. La fel ca un sportiv de performanţă, la fel ca o maşină,  mai trebuiesc oprite ca să se odihnească. Un calculator, când are memoria prea încărcată, dă rateuri. În unele locuri de muncă se dau sporuri de efort, de una-alta, în cazul actorilor, sporurile aferente muncii grele au fost înlocuite cu libere. Dar dacă vrei să termini psihic şi fizic un actor, următoarea zi după un spectacol îl obligi să vină la muncă. Şi asta tot aşa, 8 ore zilnic, cică pentru pregătire individuală. Este normal să te păstrezi în formă pregătindu-te zilnic, însă 8 ore, fără pauză şi fără posibilitatea de a părăsi instituţia ... asta deja sună a sechestrare, nu ? Sau a cooperativă de făcut teatru, nicidecum a instituţie de cultură.

Un actor trebuie să colaboreze mereu cu alte teatre pentru a se perfecţiona sau să participe la festivaluri de specialitate. Dar directorul spune "Nu! Trebuie să vii 8 ore la "servici", conform avizierului!". Apoi te pomeneşti că îţi face plângere penală pentru că ai ochii verzi şi nu albaştri şi pe baza plângerii penale poţi să te trezeşti fără contract de muncă. Normal că îţi cauţi dreptatea în instanţă şi câştigi, dar toate aceste consumuri inutile de energie te îndepărtează de la actul artistic.

De multe ori regulile dintr-un teatru condus de un director numit pe considerente politice şi nu pe calităţi manageriale sunt duse la extrem. E firesc să mai şi greşeşti, e uman chiar, normal că te mai cerţi, dar nu e profesionist să cauţi din tot dinadinsul căi de răzbunare sau să transformi angajaţii în muncitori pe plantaţie. Ce uităm mulţi e că funcţiile sunt trecătoare şi  după ce ne-am dezbrăcat de titluri, cea mai mare calitate rămîne cea de OM. 

Într-un teatru condus prin tertipuri, razbunări şi manipulări represive, actorul e nevoit ca, în loc de texte de dramaturgie, să înveţe legea muncii, calcularea salariilor şi cum să-şi apere drepturile. Deşi nici aşa ceva nu-i strică la o adică în ziua de azi, să nu uităm totuşi ca un artist trăieşte într-o altă lume sau aşa ar fi firesc să fie. 

Şi uite aşa, o instituţie de cultură cu renume şi ani grei de muncă artistică poate deveni, din cauza unui management defectuos, o cooperativă care produce orice altceva decât teatru. Ajungi să simţi că-ţi joci de fapt propria viaţă sau dreptul la viaţă. În astfel de situaţii, actorul din mine invocă deseori: "Cum nu vii tu Ţepeş Doamne ....".

Cu toate acestea, cu credinţă în suflet, îmi modelez răbdarea fiindcă am certitudinea că nimic nu-i veşnic, doar Veşnicia.

În fiecare zi îl răstignim pe Isus !

Un lucru pe care îl observ tot mai des în ultimul timp, îmi crează o stare avansată de amărăciune: unii dintre semenii mei se îndepărtează tot mai mult de uman, de credinţă, de esenţă. E trist să observ că ne înconjoară incompetenţa, orgoliile, trădările, minciuna. Mă gândesc cu nostalgie la vremurile de demult, când cuvântul dat avea greutate sau când onoarea era o virtute. Azi, aceste cuvinte lipsesc din vocabular, dar mai mult, lipsesc din conştiinţă. Parcă s-ar fi spart un balon şi în loc de apă au curs fiinţe întunecate. Tristeţea e că astfel de oameni ajung în posturi de conducere, în locuri de unde dictează legi şi creează conduite. Oare cum să mai răzbeşti în asemenea condiţii sau cum să-ţi păstrezi normalitatea? Eu simt că doar credinţa ne mai salvează. 

Am să vă prezint o fabulă "culeasă" recent: 

Într-o mică pădure (de stat) domnea o vulpe. Ca mai toate suratele ei, vulpea noastră şi-a folosit la maximum abilităţile-i native pentru a se instala acolo unde doar visase. Odată simţindu-se sus, devenise foarte dură. Dorea să-şi vadă supuşii muncind din greu, închinându-i-se fară crâcnire, hrănind-o cu ovaţii, chiar dacă acestea nu erau sincere. Se simţea de-a dreptul proprietara pădurii, uitând de fapt că ocupa doar o funcţie. Supuşii au răbdat ce au răbdat, dar la un moment dat s-au vorbit între ei să facă ceva şi, de comun acord, au  ales să adere la sindicatul animalelor. Cei mai curajoşi s-au înscris, pe când alţii au renunţat speriaţi. Aflând despre această mişcare "de răzvrătire", vulpea s-a înfuriat şi a ameninţat că-i va spune ursului, iar repercursiunile nu vor înceta să apară. A, am uitat să spun, ursul era şeful cel mare, însă fiind ocupat cu treburile de administrare a pădurilor, nu prea avea timp să viziteze toate pădurile. Cu măiestria-i renumită, la fiecare vizită, vulpea presăra în urechea ursului câte o picătură dintr-o poţiune magică ce îl gâdila extrem de plăcut pe mândrul urs. Imediat a primit undă verde, din partea acestuia, să ia toate măsurile de cuviinţă pentru a face ordine în pădurea condusă de ea. Ca un adevărat strateg, a început cu aplicarea legii  "dezbină şi condu". I-a întors pe supuşi unii împotriva celorlaţi, deşi toţi trăiau de pe urma aceleiaşi păduri. Doar că, printre animalele pădurii se aflau şi două veveriţe, bune prietene. Prietenia lor însă nu era bine văzută în ochii vulpii, cele două fiind un exemplu negativ în faţa supuşilor. Drept urmare, cu scopul de a le despărţi, vulpea formează ad-hoc o comisie de disciplină prin care acuză una din veveriţe că e recalcitrantă, că aduce prejudicii producţiei şi câte şi mai câte. Folosindu-se de diverse tertipuri, până la urmă reuşeşte să o alunge din pădure. Veveriţa, amărâtă de toată înscenarea pusă la cale de vulpe, se prezintă la sfatul bătrînilor, unde spune toată povestea. Doar că vulpea află de intenţia veveriţei şi se duce ţintă la urs, căruia iî vărsă din nou licoarea magică în urechi, iar acesta, fără să fie interesat şi de versiunea veveriţei, intervine pe lângă câţiva bătrîni. La prima înfăţişare în faţa bătrânilor, veveriţa umilă le povesteşte toată păţania ei, cerând totodată să fie ascultată şi cealaltă veveriţă, prietena ei. Însă aceasta nu a fost anunţată unde se va ţine următoarea întâlnire, aşa că nu a mai ajuns la timp. Vulpea a tocmit chiar şi martori falşi care, sub jurământ, au declarat în faţa bătrânilor cum că veveriţa obişnuia să lipsească de la program, că vorbea urât şi câte şi mai câte. Toate minciuni ticluite cu mare îndemânare. Bătrânii, uimiţi de cele auzite, au clătinat din cap a dezaprobare. Aşa că veveriţa a pierdut cauza. Vulpea, fericită că a scos din peisaj o veveriţă, şi-a îndreptat atenţia asupra celeilalte. Doar că, între timp, veveriţa alungată s-a dus la cel mai bătrân dintre bătrâni şi i-a mai cerut o înfăţişare. Acesta a acceptat şi de data asta, veveriţa a rugat-o pe prietena ei să scrie tot adevărul sub forma unei declaraţii. Apoi veveriţa alungată a citit cele declarate în faţa judecătorilor. Auzind acum o cu totul altă versiune, toţi au tăcut şi au cerut timp să ajungă la o decizie. Aflând una ca asta, vulpea s-a supărat foc pe veveriţa curajoasă şi a pârât-o din nou ursului. Acesta, cu poţiunea magică sfârâindu-i în urechi, a chemat veveriţa  la el şi a certat-o pentru faptul că şi-a ajutat prietena. Veveriţa, sinceră, i-a spus: "Domnule Urs, îmi pare rău că v-am pricinuit atâta supărare, dar eu cred în Dumnezeu. Cum aş putea eu să mă rog Lui şi să spun "Doamne ajută-mă", dacă eu nu sunt în stare să-l ajut pe aproapele meu? Eu nu am minţit în acea declaraţie, am spus doar purul adevăr!". Ursul însă nici nu a vrut să mai audă explicaţiile. A tunat şi a fulgerat: "Eu v-am dat pădurea, eu v-o iau!".

Morala: în fiecare zi îl răstignim pe Isus fără milă şi aşteptăm mântuire.

Dar povestea noastră are un happy-end: veveriţa alungată câştigă procesul, iar vulpea e nevoită să o reprimească înapoi, în pădure. Tot ea este nevoită să dea explicaţii bătrînilor de ce a adus martori falşi şi de ce animalele din pădure sunt nemulţumite.

Ideea e că, acum, mai mult poate ca nicioadată, îţi trebuie curaj să stai drept şi să-ţi păstrezi demnitatea. Eu zic că merită fiindcă aceasta e adevărata cale.

P.S. Articolul de mai sus e un pamflet şi orice asemănare cu realitatea sau cu persoane reale este produsul imaginaţiei cititorului.

"Gaiţele" un text mereu contemporan

De curînd am avut premiera la spectacolul  "Gaiţele", de Kiriţescu. M-am gândit că e binevenit un subiect pe tema implicării actorului la o piesă pentru  "maturi", cum îi zicem noi, şi nu adulţi - că se înţelege altceva. Munca nu diferă prea mult faţă de spectacolele pentru copii, diferenţa constă doar în amănunt. Dacă la piesele pentru copii caracterele personajelor sunt clar definite în negative şi pozitive, la piesele pentru maturi  personajele au nuanţe, iar miezul personajului interpretat trebuie bine identificat. Se începe tot cu lectura la masă. În acest stadiu, actorul face cunoştinţă cu textul, cu personajul. Îşi adaptează vorbirea la limbajul autorului. De multe ori textele au un limbaj diferit de cel uzual, depinde şi de epoca în care a trăit autorul. Tot acum regizorul piesei trasează cheia în care spectacolul va fi montat. Adică se va juca într-o manieră clasică, modernă etc. Se discută mesajul pe care regizorul vrea să-l transmită spectatorului, de ce a ales montarea acestui spectacol. Tot acest proces declanşează  imaginaţia actorului şi, pe baza discuţiilor purtate cu regizorul cu ceilalţi colegi, el îşi poate începe procesul de creare a personajului. Lucrul la masă e foarte important fiindcă atunci se descoperă nunţele replicilor, subtilităţile textului, etc. De multe ori textul unei piese e un pretext fiindcă se pot descoperi alte înţelesuri şi se pot transmite multe alte mesaje. 

Apoi se trece la scenă. Lucrul la scenă e mai anevoios deoarece trebuie să improvizezi pe textul şi pe situaţia dată. Regizorul  stabileşte doar pe unde intri şi pe unde ieşi, iar tu, ca actor, propui jocul unor situaţii. Totul trebuie să pară firesc, ca în viaţă.
Piesa pusă în scenă de noi e un text clasic. Autorul a creat un umor de limbaj foarte bine scris care pe actor îl ajută foarte mult în interpretare. Unii autori, datorită talentului dramaturgic, creează texte foarte bine scrise încât acestea devin foarte "uşor de jucat". Am pus ghilimele deoarece tot ce e uşor e greu. Tot ce pare simplu e dificil. Dar e o adevărată plăcere să interpretezi un text bine scris, precum piesele lui Shakespeare, Ibsen, Kiriţescu, Caragiale, etc. În cazul "Gaiţelor", punerea în scenă, adică viziunea regizorală a fost tot una clasică. S-a mers foarte mult pe scriitura textului. Personal, mi-ar fi plăcut ca regizorul să meargă dincolo de text şi să creeze mai multe momente comice şi de situaţie, nu doar de text. Însă spectacolul a plăcut la public, aşa că nu mai are rost să comentez alte viziuni. La urma urmei noi, actorii, ne înclinăm în faţa Măriei-sale Publicul.

Seara premierei a fost una plină de emoţie. Şi eu am emoţii, dar mai ales atunci când nu sunt sigură pe mine. Numai că, în momentul intării în/pe scenă, toate emoţiile devin curaj şi mă simt în largul meu, îmi place chiar. De multe ori mi-e frică să nu mă încurc la text sau să am vreun accident dar, deşi am avut şi întâmplări de acest fel, am încercat să mă descurc în aşa fel încât publicul să nu observe. La spectacolul "Gaiţele" am interpretat personajul "Collet", soţia lui Ianache şi nora Anetei Duduleanu, "gaiţa-şefă". A fost un rol spumos ce întruchipează femeia avidă de bani, de mondenităţi, care ţine mult la etichetă şi la părerea lumii. S-a căsătorit din interes cu Ianache, fiindcă familia ei (nobilă) a sărăcit. 

 Acest rol a fost ofertant, cu toate că nu este un rol de întindere (adică nu are mult text şi nu stă pe scenă prea mult). Mie îmi plac astfel de roluri pentru că te provoacă să îţi faci simţită prezenţa pentru ca publicul să te remarce şi să te ţină minte. Am avut multe exemple în studiul pentru rol. Întâlneşti astfel de personje în toate ziarele, pe stradă, în viaţa de zi de zi, încât mi-a fost foarte uşor să  "adaptez" personajul la realitatea vieţii. Mai greu a fost cu franceza, pentru că nu ştiu limba, iar Collet - aşa cum îi spune şi numele, este o avară snoabă, cu aere franţuzite. 

Mulţumesc publicului pentru recompensa primită, aplauzele care, fără modestie, au fost destule. În consecinţă am avut sentimentul că am făcut un lucru bun şi, spre deosebire de altă dată, am rămas cu un gust plăcut al premierei şi a lucrului bine făcut. Sala de spectacole a fost plină şi asta e cea mai mare satisfacţie a unui actor. Ar mai fi multe de spus despre "bucătăria" spectacolului, despre nemulţumiri obiective, dar le las să treacă. Vreau să rămân doar cu aplauzele publicului în minte, acestea te îndeamnă întotdeauna să treci mai departe. Vă aştept la teatru !

Salina Turda un loc unde te simţi mândru şi bine

Duminica trecută, soţul meu şi cu mine ne-am hotărît să vizităm Salina din Turda, în noul ei "look". Veche de secole (primele exploatări datează de pe vremea romanilor), acum s-a decis că e timpul să i se ofere o nouă înfăţişare, în trend cu cerinţele turismului modern.Vremea a fost superbă. Deşi erau peste 10 grade cu minus, culmea era că puteai simţi căldura razelor soarelui. Ne-am gândit că, duminică fiind, oamenii sunt ocupaţi cu cele sfinte, cu servitul mesei în familie, decât să iasă din casă. Dar mare ne-a fost surpriza când am văzut de departe mulţimea de maşini care ocupa eleganta parcare de la intrarea principală. Am observat însă că puţine erau maşinile cu număr de Cluj, cele mai multe fiind de Gorj, Bucureşti, Vaslui şi autocare pline cu turişti. După ce am găsit, cu greu, o bordură liberă lângă care să ne putem lăsa maşina, am pornit spre intrare. 

Imaginea aceasta este de pe drumul dinspre Salină. 

Se poate observa ce de maşini erau

O intrare cât se poate de modernă, aprope Sci-Fi-istă

Turdeancă fiind, mi-am petrecut mult timp prin Durgău (lacurile naturale sărate) şi am vizitat, ca orice localnic, de nenumărate ori, Salina. Dar acum, la vederea noului "look", am fost de-a dreptul impresioată de ce s-a făcut acolo. Aproape că nu am mai recunoscut pereţii  de sare, care au fost foate bine puşi în evidentă de noua tehnologie. După părerea mea, s-a obţinut o îmbinare foarte reuşită a vechiului cu noul. Structurile vechi de lemn au fost îmbrăcate în inox si lemn special tratat. 

 

 

Sala mare (Mina Rudolf), care înainte abia de avea un bec galben ce lumina cât să nu-ţi bagi degetele în ochi, acum e iluminată de o instalaţie modernă de neoane ce cad asimetric din tavan. A fost instalat şi un lift din inox ce se integrează de minune cu spaţiul, s-a amenajat un mic amfiteatru, un teren de sport, mini golf, bowling ... în sfârşit sunt condiţii moderne care, cu siguranţă că vor atrage mult mai mulţi turişti, pentru că timpul destinat tratamentului se poate petrece într-un mod plăcut. 

 

 

Am observat că a fost curăţat şi lacul subteran, unde se pot face plimbări cu barca. Investiţia a fost mare dar, după mine, a meritat, fiindcă banii au fost folosiţi într-un proiect care face cinste oraşului. Cu siguranţă că Salina Turda va fi o puternică atracţie turistică, atât la nivel local, dar şi naţional. Şi, în timp, de ce nu şi internaţional. Oraşul nostru are numai de câştigat. 

 Mie mi-a făcut impresia că, văzută de sus, imaginea asta aduce cu o navă extraterestră

Ei, ce să vă spun, era atât de plin de lume încât nu puteai trece de la un capăt la altul al marii săli, fără să te loveşti de oameni. S-a făcut coadă la lift, dar pentru mine şi soţul meu - liftul ar trebui să fie destinat, în primul rând, persoanelor în vârstă sau bolnave. Ori pentru copii, dar ei pot foarte bine şi să folosească scările pentru că au energie, nu glumă. Însă ca tuturor copiilor, acestora le place să "se dea" cu liftul. Folosirea scărilor este cea mai bună metodă de tratament, efortul obligându-te să respiri mai mult din aerul salinizat. 

Deşi era interzis să intri cu mâncare în Salină, oamenii au ignorat acest lucru, iar ca rezultat am văzut deja gunoaie pe jos. Ce păcat! Un alt aspect negativ ce l-am putut (deja!) observa a fost că, în lipsa educaţiei sau a atentei supravegheri din partea părinţilor, copiii încercau să distrugă aparatele de fitness amplasate într-o sală specială. 

 

Aceste aspecte mi-au lăsat un gust amar, fiindcă am constatat că românii nu au învăţat încă să aprecieze ţi să respecte efortul depus, în principal pentru ei! Pur şi simplu nu se gândesc că dacă folosesc un lucru, după ei trebuie să-l poată folosi şi alţii. Ei doar folosesc (=strică) şi atât. Nu le pasă de urmări. Din păcate încă ne lipseşte educaţia respectului faţă de orice, că e vorba de un lucru sau de un om.  Cred că lipseşte "spiritul" continuităţii, dacă pot să spun aşa. Adică simţul de a preda un lucru generaţiilor următoare, chiar dacă e vorba despre ceva vechi, dar care poate fi bine păstrat. 

Dar una peste alta, a fost o zi reuşită, iar după vizita la noua Salină, pur şi simplu m-am simţit mândră de ce am văzut în oraşul meu. Şi de soţul meu, bineînţeles...

Dacă vreţi să vedeţi mai multe poze de la Salină, faceţi un click aici . V-am pupat!

Să fi copil pe scenă însemnă să fi fericit

M-am gândit să scriu puţin şi despre munca actorului din culise. Cum îşi pregăteşte personajul, cum învaţă textul, cum se creează atmosfera de spectacol ... cam la aşa ceva m-am gîndit. Am ales să scriu despre asta fiindcă tocmai acum repetăm la două piese în paralel, una pentru copii şi una pentru public matur (cum zicem noi). Dar mă opresc asupra piesei pentru copii, pentru că îmi plac foarte mult acest gen de spectacole. Motivele sunt multiple. Spre exemplu, aceste spectacole te solicită la maxim din punct de vedere fizic, deci economiseşti abonamentul la sala de fitness. Asta e bine, nu? Apoi copiii sunt cei mai buni spectatori, ei reacţionează pozitiv atunci când eşti credibil şi le captezi atenţia, deci calităţile interpretative sunt testate la maximum. Mai mult de atât, în spectacolele pentru copii îţi sunt folosite toate calităţile artistice, vocale, fizice şi interpretative. Sunt cele mai complexe şi solicitante spectacole. Mulţi colegi de breaslă (din alte teatre) nu agrează acest gen de piese tocmai pentru că sunt atât de solicitante şi pentru că mulţi (şi aici vor strâmba din nas) consideră că aceste spectacole sunt sub demnitatea lor de actori profesionişti. Fără intenţia de a jigni, vorbesc din propria experienţă şi din discuţiile avute cu mulţi colegi de facultate, care acum joacă în teatre de renume şi  care, atunci când le-am împărtăşit bucuria mea de a juca în astfel de piese, au strâmbat din nas.

La început, când se stabileşte piesa pentru copii, după o lectură la masă, actorul poate să îşi înceapă munca personală pentru crearea personajului. Ai nevoie de multă imaginaţie şi multă poftă de a te juca. În primele repetiţii la scenă poţi să faci toate "prostiile" fără să te judece nimeni şi culmea, de multe ori eşti felicitat.

 

 

Apoi, pas cu pas, respectând şi indicaţiile regizorului, coroborate cu jocul actorului, se creionează spectacolul, iar prin repetiţii - actorii îşi învaţă textul. Mulţi spectatori mă întreabă cum reuşim să reţinem atâtea texte. E simplu, cel puţin aşa mi se pare mie, acum: prin repetiţie şi bazându-te mult pe logică. Cunoşti mişcarea ce o ai de făcut pe scenă şi ştii ce replici ai de spus când faci un lucru sau altul. Şi încă un lucru important, textul nu se toceşte ca la şcoală. Actorii au o memorie vizuală şi auditivă foarte dezvoltată.

Am înţeles că pentru film e invers, adică trebuie să înveţi textul prima dată şi apoi vine mişcarea. De aceea mulţi actori străini recurg la un  "antrenor" cu care reuşesc să memoreze textul şi să îşi creeze personajele. Teatrul e relaţie şi multă logică, deşi nu pare. Apoi când spectacolul e gata, vine şi recţia copiilor care e total imprevizibilă. Spectacolele de copii sunt interactive şi actorii trebuie să fie familiarizaţi cu asta, ca să ştie ce întrebări să pună şi cum să stăpânescă masele de copii dezlănţuite. În teatrul nostru, colegii stăpânesc bine aceste metode şi au multă experienţă cu spectacolele de copii. Şi din echipa foştilor colegi, care au plecat din teatru, erau câţiva care atunci când jucau la Turda erau foarte buni în astfel de spectacole şi nu numai.

Spectacolele de copii au multă muzică şi dans şi mă bucur de fiecare dată când joc în ele pentru că mă pot exprima aşa cum îmi dictează sufletul meu, mereu jucăuş şi plin de speranţă. Muzica joacă un rol de personaj în spectacolele de copii. Şi încă unul principal. Prin muzică poţi exprima multe stări pe care copiii le percep mult mai bine aşa. Regizorul tehnic, la noi în teatru, se ocupă şi de sonorizare, adică e cel care alege muzica şi o redă.

Costumele sunt foarte importante - prin ele se creează (pe lângă decor) imaginea de basm.
La spectacolul la care am repetat până acum, "Cenuşăreasa", sunt costume foarte frumoase. Rochiile sunt ca de prinţese, exact aşa cum ar trebui să fie. Sunt puţin incomode fiindcă sunt foarte lungi dar, tot repetând, am învăţat să le purtăm în aşa fel încât să nu le călcăm şi să avem o ţinută corectă, de prinţesă.

 

 

Totul se face prin repetiţii în teatru, aşa te obişnuieşti cu personajul, cu replicile, cu relaţia cu celelalte personaje, cu costumele, cu decorul (pe unde intri şi ieşi), te obişnuieşti să joci situaţii reale, să-ţi joci costumul, decorul, ca şi cum în acel costum şi decor te-ai fi născut. Trebuie ca totul să pară firesc şi uşor de făcut, dar numai noi, actorii, ştim că totul se face cu muncă, determinare şi multă repetiţie.

Spectacolele de copii te păstrează tânăr şi în formă, iar mai mult de atât, te încarcă de multă energie pozitivă. Va fi mereu o bucurie să joc pentru copii.

Premiul de aur

 Cum oricărui actor îi plac aplauzele, consider că şi un premiu este echivalentul aplauzelor.

Prietena mea Brînduşa a considerat că merit aplauze şi pentru blog,  drept pentru care m-a cadorisit (cu ceva vreme în urmă, ce-i drept) cu premiul "Blogul de aur".

Îi mulţumesc foarte mult, în sfârşit am reuşit să-mi dac timp să-l preiau, iar acum trebuie să-l dau mai departe altor "actori" din scena blog-ăritului, "actori" pe care îi apreciez şi îi stimez pentru ceea ce fac & expimă:

Lui Cristina pentru blog-ul Bijuteria Naira, deoarece bijuteriile ei îmi amintesc de lumea spiriduşilor şi a zînelor, iar delicateţea lor e nefiresc de frumoasă.

Al doilea blog e cel al Fundaţiei Martin care, prin activităţile concepute acolo, face din artă mai mult decât face Ministerul Culturii pentru artă .

Un alt premiu este pentru blog-ul România normală , pentru că prin acţiunile lor şi prin ceea ce se scrie acolo arată că speranţa de a trăi într-o Românie adevărată nu e încă pirdută.

Vă doresc tuturor un An nou mult mai bun şi nu uitaţi să premiaţi şi voi alte blog-uri dragi vouă.
Un 2010 cu multă sănătate!