Iubiţi şi câinii vagabonzi !

În preajma Crăciunul, pe toate posturile de televiziune s-au propagat îndemnuri la "a fi  mai bun", la "a dărui din ceea ce ai unui suflet necăjit". Mă întreb de ce oare se face acest lucru doar în preajma sărbătorilor, de ce nu se "poartă" pe tot parcursul anului? Într-adevăr există foarte multe cazuri de copii chinuiţi, copii ce au nevoie de ajutor, însă nimeni nu pomeneşte de sufletele chinuite ale animalelor străzii. Că doar şi ele au suflet, nu? Şi ele au fost lăsate aici pentru a trăi alături de noi. Cum ar fi viaţa noastră fără ele??? PUSTIE.

Unii mă condamnă, reproşându-mi că mai bine aş creşte un copil decât un câine. Părerea mea e că fiecare trebuie să facă cum îi dictează inima. Eu şi cu soţul meu încă sperăm să avem un copil, dar până atunci ne bucurăm din toată inima de clipele frumoase ce ni le oferă scumpul nostru patruped, care a devenit un membru important al familiei noastre. Am amintit într-o postare anterioară despre rolul important jucat de această fiinţă mică în viaţa mea, despre cum m-a schimbat dintr-o persoană căreia îi era frică să se apropie de câini, într-una iubitoare de animale. Ca să nu mai spun că am observat cât de importantă şi puternică este legătura dintre copii şi animale.

 

 

 Dacă înainte ignoram câinii de pe stradă, mai mult dintr-o frică veche, acum am ajuns să-i înţeleg şi mă doare sufletul când văd, în plină iarnă friguroasă, biete animăluţe zgribulite, ce caută un rest de mâncare sau se uită plini de speranţe la trecători, da de cineva îl va mângâia sau îl va lua acasă. Aceste animăluţe sunt, în schimb, izgonite, batjocorite, lovite. Mulţi oameni preferă să dea mărunţiş cerşetorilor, zicându-şi că fac o faptă bună, dar atunci când văd un câine, îl alungă cu piciorul. Înainte de a mai da bani cerşetorilor, gândiţi-vă că încurajaţi un fenomen grav şi că cei ce sunt în spatele aceştor amărâţi, câştigă mai mult decât noi. Şi eu obişnuiam să ajut un om sărac, dându-i mâncare, haine, dar nu bani. Rezultatul? În plină zi a încercat să-mi spargă garajul. În schimb, un câine căruia i-am dat o mângîiere sau mâncare, se bucură întotdeauna când mă revede şi ... nu m-a muşcat niciodată.

Oare de ce sunt uitate animalele? Oare nu fac şi ele parte din întregul numit Natură? Mai mult de atât, eu cred că porunca din Biblie în care Isus zicea "iubeşte-ţi aproapele" se referea şi la animale, nu doar la om. De ce ne-am considera superiori lor? Doar pentru că nu vorbesc? De multe ori animalele au o inteligenţă  surprinzătoare. Ele se sacrifică fără tăgadă pentru cei pe care îi consideră prietenii lor. Oare oamenii ar face aşa ceva pentru semenii lor, că oricum nu mă aştept să o facă pentru prietenul lor patruped?

Haideţi să încercăm, nu doar de sărbători, să fim mai buni şi cu aceste biete suflete, iar dacă nu le putem ajuta măcar să nu le facem rău. Mă refer aici la toate animalele care stau în frig, ne slujesc sau ne oferă dragoste necondiţionată.

Actorii între adevăr şi ficţiune

Am conceput acest blog pentru a încerca să arăt că şi actorii sunt oameni obişnuiţi, la fel ca toţi ceilalţi, deşi multă lume îi confundă cu rolurile interpretate. Dar trebuie să recunosc că sunt mulţi colegi de breaslă care, interpretând mai mult timp acelaşi rol, ajung să-şi uite propria indentitate. Motivul, cred eu, este că îi ajută să se simtă diferiţi, interesanţi. În opinia mea însă, cei care au ceva de spus, în oricare meserie, nu trebuie să recurgă la "artificii" pentru a atrage atenţia celor din jur.

Îmi amintesc că în facultate aveam un coleg care a murit din cauza consumului abuziv de alcool. Dar cât a trăit, a fost un  adevărat "personaj". Îşi concepuse o mimică specială, chiar şi o tonalitate mai gravă a vocii, doar din dorinţa de a impresiona. Când se afla într-un mijloc de transport în comun intra în vorbă intenţionat şi întotdeauna ajungea acolo unde dorea, adică să fie întrebat cu ce se ocupă. În acel moment aborda o anumită ţinută,  îndelung studiată în faţa oglinzii, îşi ridica o sprânceană  şi răspundea pe vocea lucrată: "sunt actor!" Bineînţeles că reacţia "publicului" era una pozitivă, chiar lipicioasă aş putea spune, pentru că oamenilor li se părea fascinant să cunoască un actor în carne şi oase. Numai că, pe colegul meu,  îndepărtarea de realitate l-a costat scump. Nu s-a mai putut adapta personajului real, iar cele create de el l-au împins tot mai puternic spre actul final. Aş putea da multe exemple de personalităţi "lucrate", ce nu au nimic consistent în esenţă. Lumea Thaliei e plină de ele, dar sunt sigură că şi cea a show-biz-ului.

 Şansa mea de a mă păstra pe linia de plutire a fost faptul că pentru mine actoria a fost şi este doar o meserie. Făcută bine, cu profesionalism, orice meserie devine artă, având la bază un "meşteşug".  Acum, după 20 de ani de teatru, sunt convinsă că oricine poate să facă acestă meserie, diferenţa  constă în efortul şi seriozitatea  depuse. Fără acestea, talentul se stinge. Acestă teorie m-a salvat de "înnecul" în  laude. Pentru că în actorie totul e subiectiv, foarte mulţi te laudă doar "fiindcă aşa se face" sau pentru a-ţi mîngîia orgoliul şi a încerca să te "aburească". Trebuie să crezi în capacităţile tale, dar în acelaşi timp să fii şi realist, doar aşa te poţi păstra  în liniile "nomalităţii". În plus faţă de asta, eu mai am o modalitate foarte sigură de a mă trezi la realitate: urmărirea facturilor lunare. Oricât aş vrea eu să nu fie aşa, aceste hârţoage pur şi simplu nu mă lasă să-mi pierd capul.  Iar familia este pentru mine un stâlp sigur care mă ajută să ţin cârma dreptă.

Actoria mi-a dăruit o viaţă interesantă din punct de vedere emoţional, dar şi şansa de a face diferenţa dintre adevăr şi "ficţiune". Cu acest simţ ascuţit, imediat detectez minciuna, chiar şi  în cele mai atent "lucrate" situaţii. Ce mai, curat defect profesional.

Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

A trecut multă vreme de când nu am mai scris, dar au fost multe evenimente, unele frumoase, unele mai puţin frumoase, care mi-au răpit plăcerea de a scrie. Sper ca într-o zi să pot să scriu şi despre ele, pentru că acum mi-am reprimat această dorinţă în favoarea păstrării unui armistiţiu, oricât de fragil.

  O persoană cu suflet sensibil, nu trebuie să fie neapărat artist, e imposibil să nu sufere (oricât s-ar strădui) când vede  "circul"  în care trăim, cum prosperă cei lipsiţi de suflet şi de conştiinţă. Nu e de mirare că cei care nu găsesc tăria de trece peste toate aceste urâciuni recurg la droguri sau la alcool, ca o evadare din realitatea crudă. Dar e o autoamăgire.

  După o vară plină de "seisme" interioare, în toamnă am reuşit să intru într-o normalitate atât personală cât şi profesională. Am început repetiţiile, cu multă emoţie şi determinare, la o comedie de public - cum numim noi spectacolele ce se adresează unui public cât mai larg. Înaintea acestor repetiţii am avut o perioadă de relache, care pentru un actor e cam dureroasă, mai ales când nu ştie care e motivul acestei pauze impuse de alţii. În mintea lui încep să se contureze tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin adevărate, care îl macină pe dinăuntru. "Statul pe tuşă" prea mult nu e bun fiindcă "te scoate din mână", cum spun actorii. E ca în sport, unde trebuie să fii antrenat tot timpul, altfel rişti o entorsă sau o febră musculară zdravănă.

Aşadar am repetat timp de o lună la acest spectacol. Textul aparţine unui autor rus, dar regizorul (Cristian Ioan) a transpus actiunea într-un oraş de provincie din Moldova. E vorba de 6 femei, dintre care două sunt surori şi nu au încă 18 ani. Toate participă la o selecţie organizată de o firmă japoneză ce caută fete tinere pentru cluburi de noapte. Anunţul, cum că "o firmă japoneză caută talente pentru show-bizz", apare în ziarul local. De la această încurcătură se iscă neînţelegeri şi se înscriu în concurs şi femei măritate, în dorinţa de a scăpa de viaţa monotonă dintr-un unui oraş de provincie. Deşi aceste femei sunt rugate să plece acasă, ele cer să fie văzute de un japonez, adică să li se dea şi lor o şansă. Traducătoarea le îndeplineşte dorinţa şi femeile  evoluează în faţa japonezului, demonstrîndu-şi "talentele". Numerele artistice pregătite de ele sunt însă de toată jena. Până la urmă vin soţii lor după ele şi după o mică dispută conjugală, prin care se dezvăluie drama fiecărui cuplu, vor pleca acasă, reluându-şi viaţa de dinainte. Eu am fost distribuită într-un rol de profesoară disponibilizată, care are o viaţă de familie plictisitoare şi fără tandreţe. Doar "desfătări" intelectuale. Din acest motiv ea e dornică de aventură şi bani. Pe scurt, cam ăsta e scenariul la care am repetat o lună de zile.

Orice actor visează la o premieră fastuoasă, sperând ca din public să facă parte şi critici de teatru. Ca actor îţi doreşti să îţi citeşti recenziile dimineaţa, la micul dejun, iar acestea să îţi dea satisfacţia că efortul pe care l-ai depus a fost cu rost.

Premiera spectacolului am avut-o la Casa de Cultură din Aiud. Publicul de acolo ne era deja cunoscut din alte spectacole şi era unul cald şi prietenos. Problema a fost însă alta. Una la care nici unul dintre actori nu ne-am aşteptat:  O sală aproape goală, cu vreo 5 fetiţe de clasa a V-a şi personalul de la scenă. Nu ştiu cum au ajuns acele fetiţe la acest spectacol şi cine le-a trimis. Fiind însă un spectacol în care se executau numere de striptiz şi pe alocuri se foloseau vorbe mai deşucheate, nu era deloc potrivit pentru nişte copii care încă mai visează la Albă ca Zăpada. De aici dezamăgirea mea profundă. Tot efortul depus de mine şi de ceilalţi actori, gripa pe care am lasat-o pe planul doi pentru a face un spectacol bun, adică toate aceste investiţii într-un proiect fără spectatori. Doar pentru ca să mai  "bifezi o acţiune". Acest spectacol a fost orice altceva, dar nu premieră. A fost o dezamăgire personală, o jignire a profesionalimului ce ţi l-ai şlefuit timp de ani de zile. În astfel de momente te întrebi oare la ce bun am învăţat atât, oare la ce bun atâtea aşteptări înşelate şi umiliri?

Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

O nouă pasiune?

După ce am postat anunţul cu astrogramele natale, am fost întrebată dacă eu mă ocup cu aşa ceva. Nu, nu eu le fac, nu am asemenea aptitudini. E vorba despre o cunoştinţă de-a mea şi pentru că mi-a făcut şi mie astrograma într-un mod pe care nu-l mai întâlnisem la alţi astrologi, am acceptat să-i fac reclamă pe blogul meu, cu toată încrederea. O recomand fără tăgadă şi vă asigur că cei care vor dori să afle secretele ascunse în stele sau în numele pe care îl poartă, ori cei care sunt interesaţi dacă sunt compatibili cu iubitul/iubita vor fi cu adevărat surprinşi când li se va detaila totul pe hârtie. Mie una mi s-a părut foarte interesant, foarte real şi mi-a atras atenţia şi asupra unor lucruri pe care ar fi indicat să le îndrept. De aceea, repet, recomand cu căldură astrogramele Iunonei.

Astrologie natală

Cu siguranţă aţi dori să cunoaşteţi secretul succesului şi cum puteţi evita ghinioanele. Nu înţelegeţi de ce există zile bune în viaţa dvs şi de ce alte zile sunt nefaste?

                               Există un singur răspuns:  Cunoaşterea!

Cunoscând predispoziţiile astrale puteţi afla despre "talantul nativ" dăruit de Dumnezeu, pentru că nimic nu e fără voia Domnului şi să-l folosiţi în mod conştient în favoarea Dumneavoastră.

Astrolog Iunona vă oferă: 

astrograme natale cu interpretare - 60 RON,

astrograme ale sănătăţii cu interpretare - 60 RON,

astronumerologie natală - 50 RON,

astrograme natale medicale cu o carte de diete personalizate - 150 RON,

astrograme relaţionale - 100 RON. 

Astrogramele sunt trimise prin poştă şi se plăteşte prin ramburs plus cheltuielile de expediere. Pentru detalii sunaţi la 0754905452.

momente amuzante

După o pauză lungă de scris, într-o seară, înainte de culcare, mi-am adus aminte nişte întâmplări amuzante din perioada studenţiei şi m-am gândit că ar merita să le fac cunoscute.

Răzbunare dureroasă

În anul II de facultate, în cadrul unui un spectacol regizat de Borry Varga , cu titlul "Casa Bernardei Alba", de Garcia Lorca, eu interpretam rolul unei femei nebune, pe nume Martirio. Una din surorile mele din piesă era interpretată de Ana Marius, studentă pe atunci la teatrologie. În vremea aceea încă nu aveam echilibrat simţul măsurii, iar la un moment dat, scenariul presupunea să o muşc de fund pe sora mea, ca un act de răzbunare.  Când joci în premieră, emoţiile sunt mult mai mari, iar stăpânirea de sine este greu de controlat. Aşa că, la momentul premierei, fiind pătrunsă serios de rol, la scena cu pricina mi-am înfipt "cu sentiment" colţii în posteriorul Anei şi iar ea a scos, fără să vrea, un foarte natural urlet de durere.

Drept pentru care scena a fost foarte convingătoare, nimeni însă nu a bănuit că şi durerea a fost foarte autentică.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu "sora" mea de atunci, Ana Marius (care mi-a rămas şi o prietenă de suflet datorită caracterului ei ales), nu putem să nu râdem de acestă amintire. Între noi fie vorba, cred că şi acum resimte durerea, doar la simpla mea revedere.

Sergentul Păturică

O altă întâmplare umoristică s-a produs la repetiţiile pentru spectacolul "Piticul din grădina de vară", de D.R. Popescu, regizat de Theo Zmeu, student pe atunci la regie. Spectacolul urma să se joace în beciul casei lui Matei Corvin, iar eu interpretam o deţinută ţigancă. Pentru acest rol am învăţat să dansez ţigăneşte direct de la sursă, mai precis de la ţiganii din comuna Floreşti. Am învăţat chiar şi un cântec în ţigăneşte înregistrat în arhiva conservatorului din Cluj. În ideea de a simţi mai bine trăirile personajelor din închisoare, trebuia să repetam şi noaptea în acel beci răcoros, adică un spaţiu ce aproape că se identifica cu atmosfera rece, umedă şi sumbră a unei închisori. La una dintre repetiţiile de noapte lucram la o scenă în care eroina principală era brutalizată de către gardieni. Regizorul era cu indicaţiile şi striga către un coleg: "Nu aşa, mai tare, loveşte-o, nu te face că-i dai". Şi ca să fie mai convingător, îi arătă chiar el. "Uite aşa!" şi zbang, zbang peste faţa colegei mele îngrozite. Dar cum un actor adevărat trebuie să suporte, colega mea nu ripostă. Deşi mai mult ca  sigur că non-riposta ei s-a datorat stării de şoc în care o băgase usturimea palmelor regizorului. În momentul în care colegul meu urma să-şi reintre în rol, replicând indicaţiile regizorale, de la o gură de aerisire a beciului ce dădea în stradă se auzi o voce de barbat:

- Ce faceţi mă acolo? Sunt sergent Păturică! Eliberaţi ostatica!

Noi am încremenit. Theo, regizorul, a fugit repede afară să-i explice poliţistului situaţia. Noi aşteptam înăuntru, să vedem ce se întâmplă. După câteva momente, poliţistul Păturică a coborât în beci, vizibil afectat şi cu mâna pe teaca pistolului. În urma lui venea Theo cu aprobările de la primărie pe hârtie. La vederea colegei noastre ce tocmai primise palmele, polţistul Păturică se îndreptă aţă spre ea şi o întrebă plin de compasiune: "Vrei să depui plîngere?". Doar că colega noastră, aflată sub amprenta a două şocuri puternice, se uită la poliţist cu ochii căscaţi de groază, fără să fie în stare să schiţeze vreun gest. Atunci am intervenit noi şi i-am explicat că eram studenţi la actorie, iar că ceea ce văzuse el era de fapt o repetiţie pentru examen. Cu toată strădania noastră, el tot nu părea prea era convins. Aşa că i-am arătat carnetele de student. Doar atunci organul zelos s-a mai calmat, însă totuşi a ţinut să ne hâşâie spre casă, trântind după el şi un sfat aproape părintesc: "noaptea e pentru dormit, nu pentru joc".
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.

Însă tinereţea şi pasiunea pentru ceea ce făceam ne purta pe alte tărâmuri, unde timpul nu mai avea aceeaşi noţiune. Odată atins de aripa îngerului Thaliei nu mai ai cale de întors, simţurile te conduc, iar tu devii robul sentimentelor, a trăirilor intense. Iar eu am trăit din plin acele clipe.

Concediul perfect

Mi-am propus ca în acest concediu să mă relaxez cât pot de mult. Aşa am şi făcut, de aceea am rămas în urmă cu povestirile mele. Dar m-am gândit că aş putea să scriu câte ceva şi despre clipele de răgaz, clipe în care îmi reîncarc bateriile, după un an zbuciumat.

Îmi place să ies în natură, să mă bucur de răcoarea munţilor, de cântecul păsărilor, de foşnetul frunzelor. Visul meu şi al soţului meu este să avem o casă, într-o zonă liniştită, cu grădină, cu mult verde. Chiar şi undeva la ţară. Aşa mi-aş câştiga şi intimitatea la care acum doar visez, plecând din apartamentul de bloc situat pe o stradă foarte gălăgioasă. Dar deocamdată e doar un vis.

După ce m-am plimbat mult în concediul ăsta pe plaiurile noastre mioritice, nu am putut să nu observ din nou ce ţară frumoasă avem! Tristeţea e că, în majoritatea locurilor, curăţenia lasă mult de dorit. Pet-uri aruncate peste tot, "toalete" neconvenţionale la fiecare tufă cu miresmele specifice şi multe altele pe care le resimt toţi cei care merg la iarbă verde. Stând şi cugetând eu aşa m-am pomenit zicându-mi că lipsa de respect pentru natură este urmare a lipsei de respect pentru sine. Înseamnă că nu-ţi respecţi casa, viaţa, că ţi-e ruşine de originea ta. Eu cred că la mulţi le lipseşte mândria de a fi român. Cu toate minusurile, am reuşit totuşi să ne bucurăm de aerul curat şi de peisajul deosebit.

În această perioadă a venit şi nepoţica mea din Italia, Lucia. E fetiţa surorii mele, Ana Maria, măritată de ani buni în Italia. Fetiţa e o dulceaţă de copil, cuminte şi frumoasă, care gustă din plin din obiceiurile noastre. Chiar dacă a fost pentru prima dată în România, s-a adaptat perfect peisajului. Îi place natura, cred că aici îşi descoperă jumătatea românească.


Bineînţeles că nelipsit din familia noastră a fost şi Rudy, căţeluşul nostru drag. Pentru că nu am apucat încă să vobesc despre el, am să fac aici o paranteză, dar nu înainte să amintesc ce prietenie mare s-a născut între nepoţica şi mea şi Rudy. Au devenit nedespărţiţi, iar apropierea de căţel a obligat-o cumva pe Lucia să înveţe cuvinte în româneşte, pentru a putea comunica cu el.
Eu de mică am avut fobie de câini. Când eram mai mică am fost muşcată de două ori, plus că aveam eu o frică înnăscută de animale. Mai târziu, la maturitate, l-am citit pe Freud care asocia frica de câini cu teama pe care o are copilul faţă de autoritatea exagerată a tatălui. La mine s-a potrivit ca o mănuşă această explicaţie. Tatăl meu a fost un om dur, care ne-a impus o educatie cazonă ce, recunosc, nu ne-a stricat uneori.

La începutul căsniciei mele, când mergeam pe stradă alături de soţul meu şi vedeam un câine vagabond că se îndrepta spre noi, deveneam de-a dreptul isterică. Oricât îmi explica Laci că nu am de ce să mă tem, nu mă puteam linişti decât după ce animalul se îndepărta. Laci a petrecut mult timp la ţară, la bunicii lui. El iubeşte animalele de mic şi tot de atunci îşi dorea un animal de companie. Eu am fost total împotriva ţinerii unui animal în casă. Invocam tot felul de motive, ba că face mizerie prea mare, ba că e gălăgie, însă adevărul era că îmi era frică.
Dar tot vizitându-ne prietenii, pe Brînduşa şi Flaviu, care au o pereche de teckeli superbi şi văzând cât sunt de prietenoşi şi jucăuşi, am decis, singură de data asta, să adoptăm şi noi un pui de la Freddy, atunci când se va împerechea. Laci când a auzit vestea, a rămas de-a dreptul surprins.


Când a venit sorocul, am ales o căţeluşă neagră, dulce foc, pe care am botezat-o Tiţa. Din nefericire nu ne-a fost dat să ne bucurăm prea mult de ea, pentru că pe la 5 luni, în urma unui accident tragic şi stupid, a murit. Am suferit enorm, şi eu şi Laci. El îi făcuse cu mâna lui un sicriu de lemn şi a pus-o frumos acolo, împreună cu jucăriile ei dragi. Parcă dormea. Am vegheat la căpătâiul ei câteva ore şi am aprins lumânări. Au venit şi prietenii noştri şi am plâns împreună.


Laci renunţase la ideea de a avea un alt câine, pentru că suferise enorm după Tiţa. Dar eu am hotărât să mai încercăm, convinsă fiind că doar aşa treci peste obstacole - înfruntîndu-le. Aşa a apărut un nou sufleţel în viaţa noastră, Rudy - copia fidelă a tatălui său. Ei bine, acum recunosc că acest căţel m-a schimbat foarte mult. De când e în preajma mea, nu mai am frică de câinii vagabonzi, dimpotrivă, simt compasiune faţă de ei. Relaţia mea cu tatăl meu s-a îmbunătăţit, chiar şi cea cu Laci. Rudy e copilul familiei. Îl iubim, ne iubeşte şi împreună formăm o familie fericită. Asa nu înseamnă că nu ne dorim şi un copil. Doamne ajută.



Dând înapoi filmul concediului meu, îmi dau seama că a fost perfect. Şi odată cu asta am realizat ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi, să ne bucurăm de ce avem. Nu ne trebuie palate sau vacanţe luxoase, avem nevoie doar de dragoste, de oameni care să aprecieze ceea ce le oferi şi care să te iubească şi ei. Iar eu sunt un om fericit!