O nouă pasiune?

După ce am postat anunţul cu astrogramele natale, am fost întrebată dacă eu mă ocup cu aşa ceva. Nu, nu eu le fac, nu am asemenea aptitudini. E vorba despre o cunoştinţă de-a mea şi pentru că mi-a făcut şi mie astrograma într-un mod pe care nu-l mai întâlnisem la alţi astrologi, am acceptat să-i fac reclamă pe blogul meu, cu toată încrederea. O recomand fără tăgadă şi vă asigur că cei care vor dori să afle secretele ascunse în stele sau în numele pe care îl poartă, ori cei care sunt interesaţi dacă sunt compatibili cu iubitul/iubita vor fi cu adevărat surprinşi când li se va detaila totul pe hârtie. Mie una mi s-a părut foarte interesant, foarte real şi mi-a atras atenţia şi asupra unor lucruri pe care ar fi indicat să le îndrept. De aceea, repet, recomand cu căldură astrogramele Iunonei.

Astrologie natală

Cu siguranţă aţi dori să cunoaşteţi secretul succesului şi cum puteţi evita ghinioanele. Nu înţelegeţi de ce există zile bune în viaţa dvs şi de ce alte zile sunt nefaste?

                               Există un singur răspuns:  Cunoaşterea!

Cunoscând predispoziţiile astrale puteţi afla despre "talantul nativ" dăruit de Dumnezeu, pentru că nimic nu e fără voia Domnului şi să-l folosiţi în mod conştient în favoarea Dumneavoastră.

Astrolog Iunona vă oferă: 

astrograme natale cu interpretare - 60 RON,

astrograme ale sănătăţii cu interpretare - 60 RON,

astronumerologie natală - 50 RON,

astrograme natale medicale cu o carte de diete personalizate - 150 RON,

astrograme relaţionale - 100 RON. 

Astrogramele sunt trimise prin poştă şi se plăteşte prin ramburs plus cheltuielile de expediere. Pentru detalii sunaţi la 0754905452.

momente amuzante

După o pauză lungă de scris, într-o seară, înainte de culcare, mi-am adus aminte nişte întâmplări amuzante din perioada studenţiei şi m-am gândit că ar merita să le fac cunoscute.

Răzbunare dureroasă

În anul II de facultate, în cadrul unui un spectacol regizat de Borry Varga , cu titlul "Casa Bernardei Alba", de Garcia Lorca, eu interpretam rolul unei femei nebune, pe nume Martirio. Una din surorile mele din piesă era interpretată de Ana Marius, studentă pe atunci la teatrologie. În vremea aceea încă nu aveam echilibrat simţul măsurii, iar la un moment dat, scenariul presupunea să o muşc de fund pe sora mea, ca un act de răzbunare.  Când joci în premieră, emoţiile sunt mult mai mari, iar stăpânirea de sine este greu de controlat. Aşa că, la momentul premierei, fiind pătrunsă serios de rol, la scena cu pricina mi-am înfipt "cu sentiment" colţii în posteriorul Anei şi iar ea a scos, fără să vrea, un foarte natural urlet de durere.

Drept pentru care scena a fost foarte convingătoare, nimeni însă nu a bănuit că şi durerea a fost foarte autentică.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu "sora" mea de atunci, Ana Marius (care mi-a rămas şi o prietenă de suflet datorită caracterului ei ales), nu putem să nu râdem de acestă amintire. Între noi fie vorba, cred că şi acum resimte durerea, doar la simpla mea revedere.

Sergentul Păturică

O altă întâmplare umoristică s-a produs la repetiţiile pentru spectacolul "Piticul din grădina de vară", de D.R. Popescu, regizat de Theo Zmeu, student pe atunci la regie. Spectacolul urma să se joace în beciul casei lui Matei Corvin, iar eu interpretam o deţinută ţigancă. Pentru acest rol am învăţat să dansez ţigăneşte direct de la sursă, mai precis de la ţiganii din comuna Floreşti. Am învăţat chiar şi un cântec în ţigăneşte înregistrat în arhiva conservatorului din Cluj. În ideea de a simţi mai bine trăirile personajelor din închisoare, trebuia să repetam şi noaptea în acel beci răcoros, adică un spaţiu ce aproape că se identifica cu atmosfera rece, umedă şi sumbră a unei închisori. La una dintre repetiţiile de noapte lucram la o scenă în care eroina principală era brutalizată de către gardieni. Regizorul era cu indicaţiile şi striga către un coleg: "Nu aşa, mai tare, loveşte-o, nu te face că-i dai". Şi ca să fie mai convingător, îi arătă chiar el. "Uite aşa!" şi zbang, zbang peste faţa colegei mele îngrozite. Dar cum un actor adevărat trebuie să suporte, colega mea nu ripostă. Deşi mai mult ca  sigur că non-riposta ei s-a datorat stării de şoc în care o băgase usturimea palmelor regizorului. În momentul în care colegul meu urma să-şi reintre în rol, replicând indicaţiile regizorale, de la o gură de aerisire a beciului ce dădea în stradă se auzi o voce de barbat:

- Ce faceţi mă acolo? Sunt sergent Păturică! Eliberaţi ostatica!

Noi am încremenit. Theo, regizorul, a fugit repede afară să-i explice poliţistului situaţia. Noi aşteptam înăuntru, să vedem ce se întâmplă. După câteva momente, poliţistul Păturică a coborât în beci, vizibil afectat şi cu mâna pe teaca pistolului. În urma lui venea Theo cu aprobările de la primărie pe hârtie. La vederea colegei noastre ce tocmai primise palmele, polţistul Păturică se îndreptă aţă spre ea şi o întrebă plin de compasiune: "Vrei să depui plîngere?". Doar că colega noastră, aflată sub amprenta a două şocuri puternice, se uită la poliţist cu ochii căscaţi de groază, fără să fie în stare să schiţeze vreun gest. Atunci am intervenit noi şi i-am explicat că eram studenţi la actorie, iar că ceea ce văzuse el era de fapt o repetiţie pentru examen. Cu toată strădania noastră, el tot nu părea prea era convins. Aşa că i-am arătat carnetele de student. Doar atunci organul zelos s-a mai calmat, însă totuşi a ţinut să ne hâşâie spre casă, trântind după el şi un sfat aproape părintesc: "noaptea e pentru dormit, nu pentru joc".
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.

Însă tinereţea şi pasiunea pentru ceea ce făceam ne purta pe alte tărâmuri, unde timpul nu mai avea aceeaşi noţiune. Odată atins de aripa îngerului Thaliei nu mai ai cale de întors, simţurile te conduc, iar tu devii robul sentimentelor, a trăirilor intense. Iar eu am trăit din plin acele clipe.

Concediul perfect

Mi-am propus ca în acest concediu să mă relaxez cât pot de mult. Aşa am şi făcut, de aceea am rămas în urmă cu povestirile mele. Dar m-am gândit că aş putea să scriu câte ceva şi despre clipele de răgaz, clipe în care îmi reîncarc bateriile, după un an zbuciumat.

Îmi place să ies în natură, să mă bucur de răcoarea munţilor, de cântecul păsărilor, de foşnetul frunzelor. Visul meu şi al soţului meu este să avem o casă, într-o zonă liniştită, cu grădină, cu mult verde. Chiar şi undeva la ţară. Aşa mi-aş câştiga şi intimitatea la care acum doar visez, plecând din apartamentul de bloc situat pe o stradă foarte gălăgioasă. Dar deocamdată e doar un vis.

După ce m-am plimbat mult în concediul ăsta pe plaiurile noastre mioritice, nu am putut să nu observ din nou ce ţară frumoasă avem! Tristeţea e că, în majoritatea locurilor, curăţenia lasă mult de dorit. Pet-uri aruncate peste tot, "toalete" neconvenţionale la fiecare tufă cu miresmele specifice şi multe altele pe care le resimt toţi cei care merg la iarbă verde. Stând şi cugetând eu aşa m-am pomenit zicându-mi că lipsa de respect pentru natură este urmare a lipsei de respect pentru sine. Înseamnă că nu-ţi respecţi casa, viaţa, că ţi-e ruşine de originea ta. Eu cred că la mulţi le lipseşte mândria de a fi român. Cu toate minusurile, am reuşit totuşi să ne bucurăm de aerul curat şi de peisajul deosebit.

În această perioadă a venit şi nepoţica mea din Italia, Lucia. E fetiţa surorii mele, Ana Maria, măritată de ani buni în Italia. Fetiţa e o dulceaţă de copil, cuminte şi frumoasă, care gustă din plin din obiceiurile noastre. Chiar dacă a fost pentru prima dată în România, s-a adaptat perfect peisajului. Îi place natura, cred că aici îşi descoperă jumătatea românească.


Bineînţeles că nelipsit din familia noastră a fost şi Rudy, căţeluşul nostru drag. Pentru că nu am apucat încă să vobesc despre el, am să fac aici o paranteză, dar nu înainte să amintesc ce prietenie mare s-a născut între nepoţica şi mea şi Rudy. Au devenit nedespărţiţi, iar apropierea de căţel a obligat-o cumva pe Lucia să înveţe cuvinte în româneşte, pentru a putea comunica cu el.
Eu de mică am avut fobie de câini. Când eram mai mică am fost muşcată de două ori, plus că aveam eu o frică înnăscută de animale. Mai târziu, la maturitate, l-am citit pe Freud care asocia frica de câini cu teama pe care o are copilul faţă de autoritatea exagerată a tatălui. La mine s-a potrivit ca o mănuşă această explicaţie. Tatăl meu a fost un om dur, care ne-a impus o educatie cazonă ce, recunosc, nu ne-a stricat uneori.

La începutul căsniciei mele, când mergeam pe stradă alături de soţul meu şi vedeam un câine vagabond că se îndrepta spre noi, deveneam de-a dreptul isterică. Oricât îmi explica Laci că nu am de ce să mă tem, nu mă puteam linişti decât după ce animalul se îndepărta. Laci a petrecut mult timp la ţară, la bunicii lui. El iubeşte animalele de mic şi tot de atunci îşi dorea un animal de companie. Eu am fost total împotriva ţinerii unui animal în casă. Invocam tot felul de motive, ba că face mizerie prea mare, ba că e gălăgie, însă adevărul era că îmi era frică.
Dar tot vizitându-ne prietenii, pe Brînduşa şi Flaviu, care au o pereche de teckeli superbi şi văzând cât sunt de prietenoşi şi jucăuşi, am decis, singură de data asta, să adoptăm şi noi un pui de la Freddy, atunci când se va împerechea. Laci când a auzit vestea, a rămas de-a dreptul surprins.


Când a venit sorocul, am ales o căţeluşă neagră, dulce foc, pe care am botezat-o Tiţa. Din nefericire nu ne-a fost dat să ne bucurăm prea mult de ea, pentru că pe la 5 luni, în urma unui accident tragic şi stupid, a murit. Am suferit enorm, şi eu şi Laci. El îi făcuse cu mâna lui un sicriu de lemn şi a pus-o frumos acolo, împreună cu jucăriile ei dragi. Parcă dormea. Am vegheat la căpătâiul ei câteva ore şi am aprins lumânări. Au venit şi prietenii noştri şi am plâns împreună.


Laci renunţase la ideea de a avea un alt câine, pentru că suferise enorm după Tiţa. Dar eu am hotărât să mai încercăm, convinsă fiind că doar aşa treci peste obstacole - înfruntîndu-le. Aşa a apărut un nou sufleţel în viaţa noastră, Rudy - copia fidelă a tatălui său. Ei bine, acum recunosc că acest căţel m-a schimbat foarte mult. De când e în preajma mea, nu mai am frică de câinii vagabonzi, dimpotrivă, simt compasiune faţă de ei. Relaţia mea cu tatăl meu s-a îmbunătăţit, chiar şi cea cu Laci. Rudy e copilul familiei. Îl iubim, ne iubeşte şi împreună formăm o familie fericită. Asa nu înseamnă că nu ne dorim şi un copil. Doamne ajută.



Dând înapoi filmul concediului meu, îmi dau seama că a fost perfect. Şi odată cu asta am realizat ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi, să ne bucurăm de ce avem. Nu ne trebuie palate sau vacanţe luxoase, avem nevoie doar de dragoste, de oameni care să aprecieze ceea ce le oferi şi care să te iubească şi ei. Iar eu sunt un om fericit!

Oamenii care mă reprezintă

Ieri mi-am sărbătorit ziua de naştere înconjurată de cei dragi. În mijlocul lor fiind, mi-a răsădit un gând: cei din jurul meu mă reprezintă, toţi fac parte din acel întreg care se cheamă Eu. "Suntem suma tuturor lucrurilor", zice o vorbă veche, la care eu aş mai adăuga că suntem şi suma tuturor celor ce ne înconjoară, a oamenilor care ne influenţează destinul.

Aşa că m-am hotărât să scriu un fel de remember al persoanelor care m-au ajutat să devin ceea ce sunt şi a celor care mi-au fost alături în toate momentele vieţii mele.
Bineînţeles că familia a jucat un rol foarte important în formarea mea ca om: de la mama am moştenit determinarea, rezistenţa, caracterul, de la tata gustul pentru frumos, eleganţa şi ochii.


Mai sunt şi oamenii care mi-au influenţat dezvoltarea profesională: Virgil Vâţă, Miki Bacsi, Sorana Coroamă-Stanca. Despre ei am scris în postările anterioare.

Acum vreau să-i amintesc pe prietenii mei. Oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au fost alături la bine şi la greu şi ei au devenit practic familia mea:

Cristina (nume predestinat, vine de la Christos)...Pe Cristina o ştiu din studenţie, prietenia mea cu ea fiind cea mai longevivă şi cea mai trainică. Jucam amândouă în spectacolul "Golgota". La un moment dat, ea m-a înlocuit într-un spectacol care s-a jucat la Budapesta. E o fiinţă extrem de sensibilă (suntem născute în aceeaşi zodie - Rac), dar foarte tenace în ceea ce-şi propune să facă. O admir pentru hotărârea şi pasiunea cu care îşi face meseria. Chiar dacă e de profesie chimist, un domeniu de activitate ce ar putea părea mai pragmatic, Cristina a încercat mereu să se apropie de artă, hobby-ul ei preferat. Aşa a reuşit să preschimbe în artă tot ceea ce face. Acum lucrează în Germania la o mare companie (Merck) unde, datorită calităţilor ei, a reuşit să se evidenţieze, în doar câţiva ani, ca un angajat model. În Germania acest lucru e dificil, dar ea a reuşit. Călătoreşte mult, vorbeşte 2 limbi străine şi cu tot tumultul din viaţa ei profesională, reuşeşte să aibă şi o viaţă de familie fericită. E un adevărat exemplu pentru mine. Îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul necondiţionat pe care mi l-a acordat de fiecare dată când am avut nevoie. Când ai un astfel de prieten, viaţa pare mai uşoară. O iubesc sincer.

Pe Brînduşa (http://dashalovinganimals.blogspot.com/) o ştiu tot din perioada studenţiei. Ne-am întâlnit la un Revelion, aici în Turda, însă pe atunci eu nu prea eram atentă la oameni şi mai mult am trecut una pe lângă cealaltă. Însă viaţa ne-a readus împreună după câţiva ani, de data asta eu ca actriţă, iar ea ca ziaristă. A venit la teatru pentru un interviu. Atunci am remarcat-o cu adevărat. E foarte sociabilă, mereu zâmbitoare şi foarte atentă la detalii. Însă viaţa iar ne-a purtat pe căi diferite. Parcă se tot juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. După alţi câţiva ani ne-am reîntâlnit, ea angajată la Fundaţia Raţiu, eu tot actriţă. Am început o colaborare frumoasă la un proiect pe tema traficului de persoane şi tot aşa ne-am descoperit multele afinităţi. Acum suntem prietene foarte bune, iar soţii noştri la fel. Avem multe în comun şi discutăm ore în şir fără să ne plictisim. Legătura cu ea e una specială, mai ales că ne leagă un trecut comun (prietenii ştiu care!).

Pe Virgil şi Mihaela Deceanu îi ştiu demult. El - un om cu valenţe multiple, scriitor şi compozitor, ea - colegă cu mine la teatru şi prietenă apropiată. La începutul activităţii noastre comune nu ne descoperiserăm prea multe afinităţi. După ani însă, Virgil mi-a devenit director şi atunci m-am simţit cu adevărat apreciată ca actriţă. Deşi aveam deja o vechime, a fost singurul director care mi-a acordat meritele salariale care mi se cuveneau. Iar pe el l-am admirat pentru inteligenţa şi talentul său.
De Mihaela m-a apropiat mai mult perioada în care eram eu director. A fost sprijinul meu în momentele de slăbiciune, atunci când simţi că nu mai are rost să lupţi cu morile de vânt, momente în care vrei să renunţi. Pe lângă soţul meu, Mihaela a fost cea care m-a sfătuit de fiecare dată şi găsea cu uşuriţă cuvintele de încurjare de care aveam nevoie. Se spune că prietenii adevăraţi se văd la greu, iar ei mi-au fost aproape într-una din cele mai grele perioade. Aşa mi-au devenit prieteni, apoi părinţi spirituali (naşi de cununie).

Oameni talentaţi, oameni care ţin la cuvântul dat, oneşti şi bravi. Exemple demne de urmat.

Lui Tom Brandsdoerfer, alias Vladimir Brânduş, îi datorez foarte multe. El a fost regizorul spectacolului în urma căruia eu şi Laci ne-am descoperit. Tot el, datorită sufletului său bun, ne-a ajutat mai târziu să ne găsim de lucru în Germania. De pe urma acestei munci am reuşit să ne cumpărăm apartamentul în care locuim. Tom e un suflet de artist, boem şi sensibil care şi-a descoperit o nouă vocaţie, să scrie romane şi eseuri. Lucrările sale sunt caracterizate de o profunzime uluitoare. El a marcat o nouă etapă în viaţa mea, cea legată de împlinirea pe plan familial şi material.


Bineînţeles că familia mea - cea în mijlocul căreia m-am născut şi am crescut, de unde am primit mai totul, apoi familia dobândită în urma căsătoriei, reprezintă pionii de bază ai vieţii mele. Dar oamenii prezentaţi aici reprezintă, fiecare în parte, o prelungire a mea. Dacă vrei să mă cunoşti mai bine, adună-i într-o încăpere şi observându-i pe ei, îmi vei recunoaşte esenţa. Asta la următoarea zi de naştere. Eu sunt mândră de prietenii mei şi încerc să-i am mereu aproape.

Teatrul e iubire pură şi sfîntă

Zilele acestea am avut plăcerea să fac parte din juriul primei ediţii a Festivalului de Teatru "Mundi Ludens", organizat de 2 colegi de-ai mei din teatru şi găzduit de Centrul Raţiu pentru Democraţie. Participanţii au fost elevi de liceu care mi-au readus aminte că teatrul, dacă este făcut cu iubire şi dăruire, poate însemna toleranţă şi terapie prin dragoste. Ăsta e cel mai mare câştig obţinut, dincolo de orice premii.

Pornisem la acest festival cu inima îndurerată, vis-a-vis de ceea ce mi se întâmplă mie, acum, la locul de muncă, adică în teatrul turdean. Îmi aduc aminte că tânărul nostru îndrumător din perioada facultăţii, Miki Bacsi, spunea că "moartea" unui actor începe atunci când merge la teatru ca la servici. Atunci moare pasiunea şi intervine altceva, ce nu are legătură cu actul artistic. Din păcate aşa am ajuns eu acum, merg doar la un serviciu. Nimic mai mult.

Am obosit să asist la bătălia orgoliilor care ucid orice este pur, să lucrez într-o atmosferă încărcată de ură şi răzbunare. Actorii ar trebui să lucreze cu sufletul şi trupul, acestea sunt instrumentele lui principale. Şi atunci mă întreb: de unde atâta întuneric, atâta răutate? Pentru mine teatrul este un loc sfânt care, dacă este tratat cu respect, te răsplăteşte înzecit. Dacă treci peste acest aspect, îţi poate lua minţile şi te transformă în altceva decât în om de artă.

La Turda nu se mai face teatru. Se lucrează după dictonul "Dezbină şi condu". Majoritatea angajaţilor se tem să nu rămână fără loc de muncă, iar conducerea speculează la maximum temerile lor. Sub stres continuu, oamenii ajung să se comporte ca nişte animale de pradă. Fiecare urmăreşte pe cineva, mai ceva ca un paparazzi, apoi - sperând la un loc în graţiile conducerii - toarnă tot. Alţii, de frică să nu fie ei pe "lista neagră", trădează cu o copilărească uşurinţă alţi colegi de suferinţă, fără să realizeze că în acest fel devin de bună voie nişte marionete.

După cum se vede, ar fi destule motive pentru ca să-ţi doreşti să pleci. Da, e şi asta o tactică, să dai în cineva până când va pleca de bună voie. Dacă cineva doreşte acest lucru din partea mea, va avea de aşteptat mult şi bine. E trist însă că nu mai simţi acea atmosferă de creaţie. Zeiţa Thalia cred că s-a retras pe margine şi priveşte îndurerată "piesa" care se joacă de prea mult timp.

Eu am ajuns să fiu schimbată din distribuţia unei piese, doar în urma unei simple repetiţii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Această repetiţie s-a transformat brusc, în acte, într-o "vizionare", ceea ce se face doar înaintea spectacolului, după un lung şir de repetiţii. Ei bine, în această repetiţie-vizionare, conform actelor, am fost "discutată" cu păreri "pertinente" de către "specialişti în domeniul teatral": un contabil şi un jurist. Aceşti specialişti ai artei teatrale au hotărât că nu corespund în rolul respectiv, pe motiv că aş fi prea ştearsă. Marioneta din acest caz a fost chiar regizorul spectacolului. Şi când mă gândesc că în urmă cu ceva timp eram prietene. După ce a absolvit Facultatea de regie , eu am fost cea care a numit-o regizorul teatrului şi tot eu i-am dat grad înalt de salarizare. Vorba ceea: "Fă bine şi aşteaptă rău". Rezultatul ... am primit concediu "forţat".

Revenind la evenimentul cu liceeni, stând în mijlocul lor timp de 3 zile, m-am molipsit şi eu cu exuberanţa şi entuziasmul lor. Am simţit că încă mai există speranţă, că teatrul făcut cu sufletul curat înseamnă comunicare, colaborare, colegialitate, iubire.

Mă gândeam că dacă cei care conduc acum Teatrul din Turda ar vedea actul de creaţie ca o artă pură şi sfântă, aşa cum l-au simţit aceşti copii, şi-ar dori mai degrabă rolul unui părinte decât cel al unui dictator. Atunci ne-am putea cu toţii întoarce la actul de creaţie. Iar zeiţa Thalia ar zâmbi din nou.

Teatrul mi-a adus iubirea adevărată !

Pe 20 iunie 2009 am sărbătorit 7 ani de la căsătorie, 8 ani de cînd mi-am împărţit viaţa cu omul de lângă mine, 10 ani de cînd am decis să iubim.

Nu m-am gîndit niciodată că voi petrece atât de mult timp alături de cineva. Bineînţeles că am visat la asta, dar nu mă vedeam în stare să păstrez o relaţie pentru mult timp. Viaţa de actor e prea încărcată de emoţii şi sentimentele pot şi foarte uşor trezite sau confundate cu ceva real.

Descoperirea "alesului meu" s-a produs în timpul unor repetiţii la spectacolul "Naşterea şi moartea elogiului", regizat de Vladimir Brânduş. Eu interpretam o călugăriţă îndrăgostită, căreia nu-i era împărtaşită dragostea, drept pentru care, în final, se sinucide. Moartea eroinei era un moment reprezentat dramatic, pe muzica lui Mozart din "Requiem", unde eu trebuia să cad pe o pânză albă. Dedesuptul acesteia era o scândură îngustă ce se ridica la pasarelă, lăsând pânza să curgă cu scopul de a spori efectul de dramatism al scenei. Era un moment emoţionant chiar şi pentru interpreţi. Eu trebuia să urc la pasarelă, fără nici o asigurare exterioară (noroc că nu am rău de înălţime). Sus la pasarelă mă aştepta un coleg din corpul tehnic, care mă ajuta să mă desfac din pânza albă şi să fac pasul de pe scândură pe pasarelă. Era destul de periculos fiindcă distanţă era destul de mare între mine şi acestea, iar eu trebuia să fiu trasă cu grijă să nu se încline scândura. Dar toate astea au reuşit să se facă doar datorită Lui, care m-a "salvat" cu mare grijă, prinzându-mă protector în braţe. A fost acel "coup de foudre" care m-a făcut să-mi dau seama că El e alesul meu. Braţele sale puternice m-au salvat atunci, iar firea lui blîndă şi prezenţa sa de spirit m-au sprijinit, mai apoi, în desele încercările pe care viaţa mi le-a pregătit.

Laci (se citeşte Loţi) mă "descoperise" cu mult înaintea dramaticei scene, dar fiind o fire mai retrasă nu a avut curajul să mă abordeze. În teatre, în general, se face diferenţă între personalul tehnic şi cel artistic şi nu se prea "amestecă" unii cu alţii. Fiind angajat ca pompier, Laci făcea deci parte din corpul tehnic, iar relaţia noastră însemna de-a dreptul o încălcare a regulilor nescrise, ceea ce a generat şi o revoltă printre unii colegi "binevoitori".

Căsătoria cu un actor, un artist în general, poate fi foarte dificilă datorită trăirilor pe care acesta le aduce în căminul conjugal şi a sensibilităţii excesive ce se cuibăreşte într-un suflet de artist. Toate acestea pot epuiza pe cineva neobişnuit cu lumea boemă a unui actor. Lucrând însă în teatru, Laci a putut vedea etapele prin care trebuia să trec pentru a da viaţă unui personaj, adică m-a văzut şi în viaţa reală şi în cea de pe scenă.

Ca în orice căsnicie au existat şi la noi momente mai tensionate. Acestea au fost cu precădere în perioada în care am fost director. Confruntându-mă dintr-o dată cu mult mai multe responsabilităţi, dar şi cu atacuri pe măsură, din cauza lipsei de experienţă dar şi a vârstei, nu mai ştiam cum să le gestionez. Stresul îşi punea amprenta pe mine, iar acasă deveneam foarte uşor irascibilă şi plângeam mult. Laci însă reuşea să-şi păstreze calmul (deşi se vedea clar că suferea şi el alături de mine) şi încerca să mă liniştească. Reuşea de fiecare dată să-mi readucă zîmbetul pe buze. Această perioadă ne-a unit şi mai mult.

Tot ce am reuşit am făcut împreună. Apartamentul l-am cumpărat de pe banii munciţi în Germania, iar de dotarea acestuia s-a îngrijit Laci care, cu îndemânarea care-l caracterizează, a făcut singur un dulap pentru haine şi un pat. Împreună am zugrăvit pereţii şi ne-am gospodărit aşa cum ne-am priceput. Nu ne-am numărat, niciunul din noi, printre copiii răsfăţaţi de soartă, părinţii noştri fiind oameni simpli, fără venituri spectaculoase. Totul a trebuit să fie muncit cu greu. Dar a meritat.

Tot în perioada de directorat, Laci şi-a "deschis" ochii în ceea ce priveşte prietenii. El ţinea foarte mult la unii dintre colegii săi, de multe ori privindu-i ca pe niste adevărate modele. Odată cu maturizarea lui, a preluării responsabilităţii de cap de familie, a realizat că modelele sale erau de-a dreptul eronate. A fost foarte trist când şi-a dat seama că, fără voia sa, a stârnit o doză puternică de invidie tocmai în cei în care avusese cea mai mare încredere. Dar şi-a revenit. A fost o lecţie prin care trebuia să treacă.

Revizuind anii despre care am scris până acum, îmi dau sema că Teatrul mi-a dat aproape totul: transformarea mea dintr-o fetişcană timidă într-o femeie puternică, descoperirea valorilor umane, dar şi a celor artistice prin marii actori ai scenei româneşti cu care am venit în contact, cunoaşterea altor culturi prin intermediul călătoriilor în diverse ţări, mari provocări, dar şi satisafacţia izbândei finale. Cu acest "pachet" consistent, nu pot decât să mă consider o norocoasă. Dar cel mai mare dar pe care mi l-a oferit teatrul a fost iubirea adevărată.