Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

A trecut multă vreme de când nu am mai scris, dar au fost multe evenimente, unele frumoase, unele mai puţin frumoase, care mi-au răpit plăcerea de a scrie. Sper ca într-o zi să pot să scriu şi despre ele, pentru că acum mi-am reprimat această dorinţă în favoarea păstrării unui armistiţiu, oricât de fragil.

  O persoană cu suflet sensibil, nu trebuie să fie neapărat artist, e imposibil să nu sufere (oricât s-ar strădui) când vede  "circul"  în care trăim, cum prosperă cei lipsiţi de suflet şi de conştiinţă. Nu e de mirare că cei care nu găsesc tăria de trece peste toate aceste urâciuni recurg la droguri sau la alcool, ca o evadare din realitatea crudă. Dar e o autoamăgire.

  După o vară plină de "seisme" interioare, în toamnă am reuşit să intru într-o normalitate atât personală cât şi profesională. Am început repetiţiile, cu multă emoţie şi determinare, la o comedie de public - cum numim noi spectacolele ce se adresează unui public cât mai larg. Înaintea acestor repetiţii am avut o perioadă de relache, care pentru un actor e cam dureroasă, mai ales când nu ştie care e motivul acestei pauze impuse de alţii. În mintea lui încep să se contureze tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin adevărate, care îl macină pe dinăuntru. "Statul pe tuşă" prea mult nu e bun fiindcă "te scoate din mână", cum spun actorii. E ca în sport, unde trebuie să fii antrenat tot timpul, altfel rişti o entorsă sau o febră musculară zdravănă.

Aşadar am repetat timp de o lună la acest spectacol. Textul aparţine unui autor rus, dar regizorul (Cristian Ioan) a transpus actiunea într-un oraş de provincie din Moldova. E vorba de 6 femei, dintre care două sunt surori şi nu au încă 18 ani. Toate participă la o selecţie organizată de o firmă japoneză ce caută fete tinere pentru cluburi de noapte. Anunţul, cum că "o firmă japoneză caută talente pentru show-bizz", apare în ziarul local. De la această încurcătură se iscă neînţelegeri şi se înscriu în concurs şi femei măritate, în dorinţa de a scăpa de viaţa monotonă dintr-un unui oraş de provincie. Deşi aceste femei sunt rugate să plece acasă, ele cer să fie văzute de un japonez, adică să li se dea şi lor o şansă. Traducătoarea le îndeplineşte dorinţa şi femeile  evoluează în faţa japonezului, demonstrîndu-şi "talentele". Numerele artistice pregătite de ele sunt însă de toată jena. Până la urmă vin soţii lor după ele şi după o mică dispută conjugală, prin care se dezvăluie drama fiecărui cuplu, vor pleca acasă, reluându-şi viaţa de dinainte. Eu am fost distribuită într-un rol de profesoară disponibilizată, care are o viaţă de familie plictisitoare şi fără tandreţe. Doar "desfătări" intelectuale. Din acest motiv ea e dornică de aventură şi bani. Pe scurt, cam ăsta e scenariul la care am repetat o lună de zile.

Orice actor visează la o premieră fastuoasă, sperând ca din public să facă parte şi critici de teatru. Ca actor îţi doreşti să îţi citeşti recenziile dimineaţa, la micul dejun, iar acestea să îţi dea satisfacţia că efortul pe care l-ai depus a fost cu rost.

Premiera spectacolului am avut-o la Casa de Cultură din Aiud. Publicul de acolo ne era deja cunoscut din alte spectacole şi era unul cald şi prietenos. Problema a fost însă alta. Una la care nici unul dintre actori nu ne-am aşteptat:  O sală aproape goală, cu vreo 5 fetiţe de clasa a V-a şi personalul de la scenă. Nu ştiu cum au ajuns acele fetiţe la acest spectacol şi cine le-a trimis. Fiind însă un spectacol în care se executau numere de striptiz şi pe alocuri se foloseau vorbe mai deşucheate, nu era deloc potrivit pentru nişte copii care încă mai visează la Albă ca Zăpada. De aici dezamăgirea mea profundă. Tot efortul depus de mine şi de ceilalţi actori, gripa pe care am lasat-o pe planul doi pentru a face un spectacol bun, adică toate aceste investiţii într-un proiect fără spectatori. Doar pentru ca să mai  "bifezi o acţiune". Acest spectacol a fost orice altceva, dar nu premieră. A fost o dezamăgire personală, o jignire a profesionalimului ce ţi l-ai şlefuit timp de ani de zile. În astfel de momente te întrebi oare la ce bun am învăţat atât, oare la ce bun atâtea aşteptări înşelate şi umiliri?

Răspunsul se află la voi, publicul spectator !

O nouă pasiune?

După ce am postat anunţul cu astrogramele natale, am fost întrebată dacă eu mă ocup cu aşa ceva. Nu, nu eu le fac, nu am asemenea aptitudini. E vorba despre o cunoştinţă de-a mea şi pentru că mi-a făcut şi mie astrograma într-un mod pe care nu-l mai întâlnisem la alţi astrologi, am acceptat să-i fac reclamă pe blogul meu, cu toată încrederea. O recomand fără tăgadă şi vă asigur că cei care vor dori să afle secretele ascunse în stele sau în numele pe care îl poartă, ori cei care sunt interesaţi dacă sunt compatibili cu iubitul/iubita vor fi cu adevărat surprinşi când li se va detaila totul pe hârtie. Mie una mi s-a părut foarte interesant, foarte real şi mi-a atras atenţia şi asupra unor lucruri pe care ar fi indicat să le îndrept. De aceea, repet, recomand cu căldură astrogramele Iunonei.

Astrologie natală

Cu siguranţă aţi dori să cunoaşteţi secretul succesului şi cum puteţi evita ghinioanele. Nu înţelegeţi de ce există zile bune în viaţa dvs şi de ce alte zile sunt nefaste?

                               Există un singur răspuns:  Cunoaşterea!

Cunoscând predispoziţiile astrale puteţi afla despre "talantul nativ" dăruit de Dumnezeu, pentru că nimic nu e fără voia Domnului şi să-l folosiţi în mod conştient în favoarea Dumneavoastră.

Astrolog Iunona vă oferă: 

astrograme natale cu interpretare - 60 RON,

astrograme ale sănătăţii cu interpretare - 60 RON,

astronumerologie natală - 50 RON,

astrograme natale medicale cu o carte de diete personalizate - 150 RON,

astrograme relaţionale - 100 RON. 

Astrogramele sunt trimise prin poştă şi se plăteşte prin ramburs plus cheltuielile de expediere. Pentru detalii sunaţi la 0754905452.

momente amuzante

După o pauză lungă de scris, într-o seară, înainte de culcare, mi-am adus aminte nişte întâmplări amuzante din perioada studenţiei şi m-am gândit că ar merita să le fac cunoscute.

Răzbunare dureroasă

În anul II de facultate, în cadrul unui un spectacol regizat de Borry Varga , cu titlul "Casa Bernardei Alba", de Garcia Lorca, eu interpretam rolul unei femei nebune, pe nume Martirio. Una din surorile mele din piesă era interpretată de Ana Marius, studentă pe atunci la teatrologie. În vremea aceea încă nu aveam echilibrat simţul măsurii, iar la un moment dat, scenariul presupunea să o muşc de fund pe sora mea, ca un act de răzbunare.  Când joci în premieră, emoţiile sunt mult mai mari, iar stăpânirea de sine este greu de controlat. Aşa că, la momentul premierei, fiind pătrunsă serios de rol, la scena cu pricina mi-am înfipt "cu sentiment" colţii în posteriorul Anei şi iar ea a scos, fără să vrea, un foarte natural urlet de durere.

Drept pentru care scena a fost foarte convingătoare, nimeni însă nu a bănuit că şi durerea a fost foarte autentică.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu "sora" mea de atunci, Ana Marius (care mi-a rămas şi o prietenă de suflet datorită caracterului ei ales), nu putem să nu râdem de acestă amintire. Între noi fie vorba, cred că şi acum resimte durerea, doar la simpla mea revedere.

Sergentul Păturică

O altă întâmplare umoristică s-a produs la repetiţiile pentru spectacolul "Piticul din grădina de vară", de D.R. Popescu, regizat de Theo Zmeu, student pe atunci la regie. Spectacolul urma să se joace în beciul casei lui Matei Corvin, iar eu interpretam o deţinută ţigancă. Pentru acest rol am învăţat să dansez ţigăneşte direct de la sursă, mai precis de la ţiganii din comuna Floreşti. Am învăţat chiar şi un cântec în ţigăneşte înregistrat în arhiva conservatorului din Cluj. În ideea de a simţi mai bine trăirile personajelor din închisoare, trebuia să repetam şi noaptea în acel beci răcoros, adică un spaţiu ce aproape că se identifica cu atmosfera rece, umedă şi sumbră a unei închisori. La una dintre repetiţiile de noapte lucram la o scenă în care eroina principală era brutalizată de către gardieni. Regizorul era cu indicaţiile şi striga către un coleg: "Nu aşa, mai tare, loveşte-o, nu te face că-i dai". Şi ca să fie mai convingător, îi arătă chiar el. "Uite aşa!" şi zbang, zbang peste faţa colegei mele îngrozite. Dar cum un actor adevărat trebuie să suporte, colega mea nu ripostă. Deşi mai mult ca  sigur că non-riposta ei s-a datorat stării de şoc în care o băgase usturimea palmelor regizorului. În momentul în care colegul meu urma să-şi reintre în rol, replicând indicaţiile regizorale, de la o gură de aerisire a beciului ce dădea în stradă se auzi o voce de barbat:

- Ce faceţi mă acolo? Sunt sergent Păturică! Eliberaţi ostatica!

Noi am încremenit. Theo, regizorul, a fugit repede afară să-i explice poliţistului situaţia. Noi aşteptam înăuntru, să vedem ce se întâmplă. După câteva momente, poliţistul Păturică a coborât în beci, vizibil afectat şi cu mâna pe teaca pistolului. În urma lui venea Theo cu aprobările de la primărie pe hârtie. La vederea colegei noastre ce tocmai primise palmele, polţistul Păturică se îndreptă aţă spre ea şi o întrebă plin de compasiune: "Vrei să depui plîngere?". Doar că colega noastră, aflată sub amprenta a două şocuri puternice, se uită la poliţist cu ochii căscaţi de groază, fără să fie în stare să schiţeze vreun gest. Atunci am intervenit noi şi i-am explicat că eram studenţi la actorie, iar că ceea ce văzuse el era de fapt o repetiţie pentru examen. Cu toată strădania noastră, el tot nu părea prea era convins. Aşa că i-am arătat carnetele de student. Doar atunci organul zelos s-a mai calmat, însă totuşi a ţinut să ne hâşâie spre casă, trântind după el şi un sfat aproape părintesc: "noaptea e pentru dormit, nu pentru joc".
Întâlnirea cu poliţistul Păturică ne-a obligat mai apoi să repetăm la ore mai rezonabile.

Însă tinereţea şi pasiunea pentru ceea ce făceam ne purta pe alte tărâmuri, unde timpul nu mai avea aceeaşi noţiune. Odată atins de aripa îngerului Thaliei nu mai ai cale de întors, simţurile te conduc, iar tu devii robul sentimentelor, a trăirilor intense. Iar eu am trăit din plin acele clipe.

Concediul perfect

Mi-am propus ca în acest concediu să mă relaxez cât pot de mult. Aşa am şi făcut, de aceea am rămas în urmă cu povestirile mele. Dar m-am gândit că aş putea să scriu câte ceva şi despre clipele de răgaz, clipe în care îmi reîncarc bateriile, după un an zbuciumat.

Îmi place să ies în natură, să mă bucur de răcoarea munţilor, de cântecul păsărilor, de foşnetul frunzelor. Visul meu şi al soţului meu este să avem o casă, într-o zonă liniştită, cu grădină, cu mult verde. Chiar şi undeva la ţară. Aşa mi-aş câştiga şi intimitatea la care acum doar visez, plecând din apartamentul de bloc situat pe o stradă foarte gălăgioasă. Dar deocamdată e doar un vis.

După ce m-am plimbat mult în concediul ăsta pe plaiurile noastre mioritice, nu am putut să nu observ din nou ce ţară frumoasă avem! Tristeţea e că, în majoritatea locurilor, curăţenia lasă mult de dorit. Pet-uri aruncate peste tot, "toalete" neconvenţionale la fiecare tufă cu miresmele specifice şi multe altele pe care le resimt toţi cei care merg la iarbă verde. Stând şi cugetând eu aşa m-am pomenit zicându-mi că lipsa de respect pentru natură este urmare a lipsei de respect pentru sine. Înseamnă că nu-ţi respecţi casa, viaţa, că ţi-e ruşine de originea ta. Eu cred că la mulţi le lipseşte mândria de a fi român. Cu toate minusurile, am reuşit totuşi să ne bucurăm de aerul curat şi de peisajul deosebit.

În această perioadă a venit şi nepoţica mea din Italia, Lucia. E fetiţa surorii mele, Ana Maria, măritată de ani buni în Italia. Fetiţa e o dulceaţă de copil, cuminte şi frumoasă, care gustă din plin din obiceiurile noastre. Chiar dacă a fost pentru prima dată în România, s-a adaptat perfect peisajului. Îi place natura, cred că aici îşi descoperă jumătatea românească.


Bineînţeles că nelipsit din familia noastră a fost şi Rudy, căţeluşul nostru drag. Pentru că nu am apucat încă să vobesc despre el, am să fac aici o paranteză, dar nu înainte să amintesc ce prietenie mare s-a născut între nepoţica şi mea şi Rudy. Au devenit nedespărţiţi, iar apropierea de căţel a obligat-o cumva pe Lucia să înveţe cuvinte în româneşte, pentru a putea comunica cu el.
Eu de mică am avut fobie de câini. Când eram mai mică am fost muşcată de două ori, plus că aveam eu o frică înnăscută de animale. Mai târziu, la maturitate, l-am citit pe Freud care asocia frica de câini cu teama pe care o are copilul faţă de autoritatea exagerată a tatălui. La mine s-a potrivit ca o mănuşă această explicaţie. Tatăl meu a fost un om dur, care ne-a impus o educatie cazonă ce, recunosc, nu ne-a stricat uneori.

La începutul căsniciei mele, când mergeam pe stradă alături de soţul meu şi vedeam un câine vagabond că se îndrepta spre noi, deveneam de-a dreptul isterică. Oricât îmi explica Laci că nu am de ce să mă tem, nu mă puteam linişti decât după ce animalul se îndepărta. Laci a petrecut mult timp la ţară, la bunicii lui. El iubeşte animalele de mic şi tot de atunci îşi dorea un animal de companie. Eu am fost total împotriva ţinerii unui animal în casă. Invocam tot felul de motive, ba că face mizerie prea mare, ba că e gălăgie, însă adevărul era că îmi era frică.
Dar tot vizitându-ne prietenii, pe Brînduşa şi Flaviu, care au o pereche de teckeli superbi şi văzând cât sunt de prietenoşi şi jucăuşi, am decis, singură de data asta, să adoptăm şi noi un pui de la Freddy, atunci când se va împerechea. Laci când a auzit vestea, a rămas de-a dreptul surprins.


Când a venit sorocul, am ales o căţeluşă neagră, dulce foc, pe care am botezat-o Tiţa. Din nefericire nu ne-a fost dat să ne bucurăm prea mult de ea, pentru că pe la 5 luni, în urma unui accident tragic şi stupid, a murit. Am suferit enorm, şi eu şi Laci. El îi făcuse cu mâna lui un sicriu de lemn şi a pus-o frumos acolo, împreună cu jucăriile ei dragi. Parcă dormea. Am vegheat la căpătâiul ei câteva ore şi am aprins lumânări. Au venit şi prietenii noştri şi am plâns împreună.


Laci renunţase la ideea de a avea un alt câine, pentru că suferise enorm după Tiţa. Dar eu am hotărât să mai încercăm, convinsă fiind că doar aşa treci peste obstacole - înfruntîndu-le. Aşa a apărut un nou sufleţel în viaţa noastră, Rudy - copia fidelă a tatălui său. Ei bine, acum recunosc că acest căţel m-a schimbat foarte mult. De când e în preajma mea, nu mai am frică de câinii vagabonzi, dimpotrivă, simt compasiune faţă de ei. Relaţia mea cu tatăl meu s-a îmbunătăţit, chiar şi cea cu Laci. Rudy e copilul familiei. Îl iubim, ne iubeşte şi împreună formăm o familie fericită. Asa nu înseamnă că nu ne dorim şi un copil. Doamne ajută.



Dând înapoi filmul concediului meu, îmi dau seama că a fost perfect. Şi odată cu asta am realizat ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi, să ne bucurăm de ce avem. Nu ne trebuie palate sau vacanţe luxoase, avem nevoie doar de dragoste, de oameni care să aprecieze ceea ce le oferi şi care să te iubească şi ei. Iar eu sunt un om fericit!

Oamenii care mă reprezintă

Ieri mi-am sărbătorit ziua de naştere înconjurată de cei dragi. În mijlocul lor fiind, mi-a răsădit un gând: cei din jurul meu mă reprezintă, toţi fac parte din acel întreg care se cheamă Eu. "Suntem suma tuturor lucrurilor", zice o vorbă veche, la care eu aş mai adăuga că suntem şi suma tuturor celor ce ne înconjoară, a oamenilor care ne influenţează destinul.

Aşa că m-am hotărât să scriu un fel de remember al persoanelor care m-au ajutat să devin ceea ce sunt şi a celor care mi-au fost alături în toate momentele vieţii mele.
Bineînţeles că familia a jucat un rol foarte important în formarea mea ca om: de la mama am moştenit determinarea, rezistenţa, caracterul, de la tata gustul pentru frumos, eleganţa şi ochii.


Mai sunt şi oamenii care mi-au influenţat dezvoltarea profesională: Virgil Vâţă, Miki Bacsi, Sorana Coroamă-Stanca. Despre ei am scris în postările anterioare.

Acum vreau să-i amintesc pe prietenii mei. Oameni de la care am avut ce învăţa, care mi-au fost alături la bine şi la greu şi ei au devenit practic familia mea:

Cristina (nume predestinat, vine de la Christos)...Pe Cristina o ştiu din studenţie, prietenia mea cu ea fiind cea mai longevivă şi cea mai trainică. Jucam amândouă în spectacolul "Golgota". La un moment dat, ea m-a înlocuit într-un spectacol care s-a jucat la Budapesta. E o fiinţă extrem de sensibilă (suntem născute în aceeaşi zodie - Rac), dar foarte tenace în ceea ce-şi propune să facă. O admir pentru hotărârea şi pasiunea cu care îşi face meseria. Chiar dacă e de profesie chimist, un domeniu de activitate ce ar putea părea mai pragmatic, Cristina a încercat mereu să se apropie de artă, hobby-ul ei preferat. Aşa a reuşit să preschimbe în artă tot ceea ce face. Acum lucrează în Germania la o mare companie (Merck) unde, datorită calităţilor ei, a reuşit să se evidenţieze, în doar câţiva ani, ca un angajat model. În Germania acest lucru e dificil, dar ea a reuşit. Călătoreşte mult, vorbeşte 2 limbi străine şi cu tot tumultul din viaţa ei profesională, reuşeşte să aibă şi o viaţă de familie fericită. E un adevărat exemplu pentru mine. Îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul necondiţionat pe care mi l-a acordat de fiecare dată când am avut nevoie. Când ai un astfel de prieten, viaţa pare mai uşoară. O iubesc sincer.

Pe Brînduşa (http://dashalovinganimals.blogspot.com/) o ştiu tot din perioada studenţiei. Ne-am întâlnit la un Revelion, aici în Turda, însă pe atunci eu nu prea eram atentă la oameni şi mai mult am trecut una pe lângă cealaltă. Însă viaţa ne-a readus împreună după câţiva ani, de data asta eu ca actriţă, iar ea ca ziaristă. A venit la teatru pentru un interviu. Atunci am remarcat-o cu adevărat. E foarte sociabilă, mereu zâmbitoare şi foarte atentă la detalii. Însă viaţa iar ne-a purtat pe căi diferite. Parcă se tot juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. După alţi câţiva ani ne-am reîntâlnit, ea angajată la Fundaţia Raţiu, eu tot actriţă. Am început o colaborare frumoasă la un proiect pe tema traficului de persoane şi tot aşa ne-am descoperit multele afinităţi. Acum suntem prietene foarte bune, iar soţii noştri la fel. Avem multe în comun şi discutăm ore în şir fără să ne plictisim. Legătura cu ea e una specială, mai ales că ne leagă un trecut comun (prietenii ştiu care!).

Pe Virgil şi Mihaela Deceanu îi ştiu demult. El - un om cu valenţe multiple, scriitor şi compozitor, ea - colegă cu mine la teatru şi prietenă apropiată. La începutul activităţii noastre comune nu ne descoperiserăm prea multe afinităţi. După ani însă, Virgil mi-a devenit director şi atunci m-am simţit cu adevărat apreciată ca actriţă. Deşi aveam deja o vechime, a fost singurul director care mi-a acordat meritele salariale care mi se cuveneau. Iar pe el l-am admirat pentru inteligenţa şi talentul său.
De Mihaela m-a apropiat mai mult perioada în care eram eu director. A fost sprijinul meu în momentele de slăbiciune, atunci când simţi că nu mai are rost să lupţi cu morile de vânt, momente în care vrei să renunţi. Pe lângă soţul meu, Mihaela a fost cea care m-a sfătuit de fiecare dată şi găsea cu uşuriţă cuvintele de încurjare de care aveam nevoie. Se spune că prietenii adevăraţi se văd la greu, iar ei mi-au fost aproape într-una din cele mai grele perioade. Aşa mi-au devenit prieteni, apoi părinţi spirituali (naşi de cununie).

Oameni talentaţi, oameni care ţin la cuvântul dat, oneşti şi bravi. Exemple demne de urmat.

Lui Tom Brandsdoerfer, alias Vladimir Brânduş, îi datorez foarte multe. El a fost regizorul spectacolului în urma căruia eu şi Laci ne-am descoperit. Tot el, datorită sufletului său bun, ne-a ajutat mai târziu să ne găsim de lucru în Germania. De pe urma acestei munci am reuşit să ne cumpărăm apartamentul în care locuim. Tom e un suflet de artist, boem şi sensibil care şi-a descoperit o nouă vocaţie, să scrie romane şi eseuri. Lucrările sale sunt caracterizate de o profunzime uluitoare. El a marcat o nouă etapă în viaţa mea, cea legată de împlinirea pe plan familial şi material.


Bineînţeles că familia mea - cea în mijlocul căreia m-am născut şi am crescut, de unde am primit mai totul, apoi familia dobândită în urma căsătoriei, reprezintă pionii de bază ai vieţii mele. Dar oamenii prezentaţi aici reprezintă, fiecare în parte, o prelungire a mea. Dacă vrei să mă cunoşti mai bine, adună-i într-o încăpere şi observându-i pe ei, îmi vei recunoaşte esenţa. Asta la următoarea zi de naştere. Eu sunt mândră de prietenii mei şi încerc să-i am mereu aproape.

Teatrul e iubire pură şi sfîntă

Zilele acestea am avut plăcerea să fac parte din juriul primei ediţii a Festivalului de Teatru "Mundi Ludens", organizat de 2 colegi de-ai mei din teatru şi găzduit de Centrul Raţiu pentru Democraţie. Participanţii au fost elevi de liceu care mi-au readus aminte că teatrul, dacă este făcut cu iubire şi dăruire, poate însemna toleranţă şi terapie prin dragoste. Ăsta e cel mai mare câştig obţinut, dincolo de orice premii.

Pornisem la acest festival cu inima îndurerată, vis-a-vis de ceea ce mi se întâmplă mie, acum, la locul de muncă, adică în teatrul turdean. Îmi aduc aminte că tânărul nostru îndrumător din perioada facultăţii, Miki Bacsi, spunea că "moartea" unui actor începe atunci când merge la teatru ca la servici. Atunci moare pasiunea şi intervine altceva, ce nu are legătură cu actul artistic. Din păcate aşa am ajuns eu acum, merg doar la un serviciu. Nimic mai mult.

Am obosit să asist la bătălia orgoliilor care ucid orice este pur, să lucrez într-o atmosferă încărcată de ură şi răzbunare. Actorii ar trebui să lucreze cu sufletul şi trupul, acestea sunt instrumentele lui principale. Şi atunci mă întreb: de unde atâta întuneric, atâta răutate? Pentru mine teatrul este un loc sfânt care, dacă este tratat cu respect, te răsplăteşte înzecit. Dacă treci peste acest aspect, îţi poate lua minţile şi te transformă în altceva decât în om de artă.

La Turda nu se mai face teatru. Se lucrează după dictonul "Dezbină şi condu". Majoritatea angajaţilor se tem să nu rămână fără loc de muncă, iar conducerea speculează la maximum temerile lor. Sub stres continuu, oamenii ajung să se comporte ca nişte animale de pradă. Fiecare urmăreşte pe cineva, mai ceva ca un paparazzi, apoi - sperând la un loc în graţiile conducerii - toarnă tot. Alţii, de frică să nu fie ei pe "lista neagră", trădează cu o copilărească uşurinţă alţi colegi de suferinţă, fără să realizeze că în acest fel devin de bună voie nişte marionete.

După cum se vede, ar fi destule motive pentru ca să-ţi doreşti să pleci. Da, e şi asta o tactică, să dai în cineva până când va pleca de bună voie. Dacă cineva doreşte acest lucru din partea mea, va avea de aşteptat mult şi bine. E trist însă că nu mai simţi acea atmosferă de creaţie. Zeiţa Thalia cred că s-a retras pe margine şi priveşte îndurerată "piesa" care se joacă de prea mult timp.

Eu am ajuns să fiu schimbată din distribuţia unei piese, doar în urma unei simple repetiţii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Această repetiţie s-a transformat brusc, în acte, într-o "vizionare", ceea ce se face doar înaintea spectacolului, după un lung şir de repetiţii. Ei bine, în această repetiţie-vizionare, conform actelor, am fost "discutată" cu păreri "pertinente" de către "specialişti în domeniul teatral": un contabil şi un jurist. Aceşti specialişti ai artei teatrale au hotărât că nu corespund în rolul respectiv, pe motiv că aş fi prea ştearsă. Marioneta din acest caz a fost chiar regizorul spectacolului. Şi când mă gândesc că în urmă cu ceva timp eram prietene. După ce a absolvit Facultatea de regie , eu am fost cea care a numit-o regizorul teatrului şi tot eu i-am dat grad înalt de salarizare. Vorba ceea: "Fă bine şi aşteaptă rău". Rezultatul ... am primit concediu "forţat".

Revenind la evenimentul cu liceeni, stând în mijlocul lor timp de 3 zile, m-am molipsit şi eu cu exuberanţa şi entuziasmul lor. Am simţit că încă mai există speranţă, că teatrul făcut cu sufletul curat înseamnă comunicare, colaborare, colegialitate, iubire.

Mă gândeam că dacă cei care conduc acum Teatrul din Turda ar vedea actul de creaţie ca o artă pură şi sfântă, aşa cum l-au simţit aceşti copii, şi-ar dori mai degrabă rolul unui părinte decât cel al unui dictator. Atunci ne-am putea cu toţii întoarce la actul de creaţie. Iar zeiţa Thalia ar zâmbi din nou.

Teatrul mi-a adus iubirea adevărată !

Pe 20 iunie 2009 am sărbătorit 7 ani de la căsătorie, 8 ani de cînd mi-am împărţit viaţa cu omul de lângă mine, 10 ani de cînd am decis să iubim.

Nu m-am gîndit niciodată că voi petrece atât de mult timp alături de cineva. Bineînţeles că am visat la asta, dar nu mă vedeam în stare să păstrez o relaţie pentru mult timp. Viaţa de actor e prea încărcată de emoţii şi sentimentele pot şi foarte uşor trezite sau confundate cu ceva real.

Descoperirea "alesului meu" s-a produs în timpul unor repetiţii la spectacolul "Naşterea şi moartea elogiului", regizat de Vladimir Brânduş. Eu interpretam o călugăriţă îndrăgostită, căreia nu-i era împărtaşită dragostea, drept pentru care, în final, se sinucide. Moartea eroinei era un moment reprezentat dramatic, pe muzica lui Mozart din "Requiem", unde eu trebuia să cad pe o pânză albă. Dedesuptul acesteia era o scândură îngustă ce se ridica la pasarelă, lăsând pânza să curgă cu scopul de a spori efectul de dramatism al scenei. Era un moment emoţionant chiar şi pentru interpreţi. Eu trebuia să urc la pasarelă, fără nici o asigurare exterioară (noroc că nu am rău de înălţime). Sus la pasarelă mă aştepta un coleg din corpul tehnic, care mă ajuta să mă desfac din pânza albă şi să fac pasul de pe scândură pe pasarelă. Era destul de periculos fiindcă distanţă era destul de mare între mine şi acestea, iar eu trebuia să fiu trasă cu grijă să nu se încline scândura. Dar toate astea au reuşit să se facă doar datorită Lui, care m-a "salvat" cu mare grijă, prinzându-mă protector în braţe. A fost acel "coup de foudre" care m-a făcut să-mi dau seama că El e alesul meu. Braţele sale puternice m-au salvat atunci, iar firea lui blîndă şi prezenţa sa de spirit m-au sprijinit, mai apoi, în desele încercările pe care viaţa mi le-a pregătit.

Laci (se citeşte Loţi) mă "descoperise" cu mult înaintea dramaticei scene, dar fiind o fire mai retrasă nu a avut curajul să mă abordeze. În teatre, în general, se face diferenţă între personalul tehnic şi cel artistic şi nu se prea "amestecă" unii cu alţii. Fiind angajat ca pompier, Laci făcea deci parte din corpul tehnic, iar relaţia noastră însemna de-a dreptul o încălcare a regulilor nescrise, ceea ce a generat şi o revoltă printre unii colegi "binevoitori".

Căsătoria cu un actor, un artist în general, poate fi foarte dificilă datorită trăirilor pe care acesta le aduce în căminul conjugal şi a sensibilităţii excesive ce se cuibăreşte într-un suflet de artist. Toate acestea pot epuiza pe cineva neobişnuit cu lumea boemă a unui actor. Lucrând însă în teatru, Laci a putut vedea etapele prin care trebuia să trec pentru a da viaţă unui personaj, adică m-a văzut şi în viaţa reală şi în cea de pe scenă.

Ca în orice căsnicie au existat şi la noi momente mai tensionate. Acestea au fost cu precădere în perioada în care am fost director. Confruntându-mă dintr-o dată cu mult mai multe responsabilităţi, dar şi cu atacuri pe măsură, din cauza lipsei de experienţă dar şi a vârstei, nu mai ştiam cum să le gestionez. Stresul îşi punea amprenta pe mine, iar acasă deveneam foarte uşor irascibilă şi plângeam mult. Laci însă reuşea să-şi păstreze calmul (deşi se vedea clar că suferea şi el alături de mine) şi încerca să mă liniştească. Reuşea de fiecare dată să-mi readucă zîmbetul pe buze. Această perioadă ne-a unit şi mai mult.

Tot ce am reuşit am făcut împreună. Apartamentul l-am cumpărat de pe banii munciţi în Germania, iar de dotarea acestuia s-a îngrijit Laci care, cu îndemânarea care-l caracterizează, a făcut singur un dulap pentru haine şi un pat. Împreună am zugrăvit pereţii şi ne-am gospodărit aşa cum ne-am priceput. Nu ne-am numărat, niciunul din noi, printre copiii răsfăţaţi de soartă, părinţii noştri fiind oameni simpli, fără venituri spectaculoase. Totul a trebuit să fie muncit cu greu. Dar a meritat.

Tot în perioada de directorat, Laci şi-a "deschis" ochii în ceea ce priveşte prietenii. El ţinea foarte mult la unii dintre colegii săi, de multe ori privindu-i ca pe niste adevărate modele. Odată cu maturizarea lui, a preluării responsabilităţii de cap de familie, a realizat că modelele sale erau de-a dreptul eronate. A fost foarte trist când şi-a dat seama că, fără voia sa, a stârnit o doză puternică de invidie tocmai în cei în care avusese cea mai mare încredere. Dar şi-a revenit. A fost o lecţie prin care trebuia să treacă.

Revizuind anii despre care am scris până acum, îmi dau sema că Teatrul mi-a dat aproape totul: transformarea mea dintr-o fetişcană timidă într-o femeie puternică, descoperirea valorilor umane, dar şi a celor artistice prin marii actori ai scenei româneşti cu care am venit în contact, cunoaşterea altor culturi prin intermediul călătoriilor în diverse ţări, mari provocări, dar şi satisafacţia izbândei finale. Cu acest "pachet" consistent, nu pot decât să mă consider o norocoasă. Dar cel mai mare dar pe care mi l-a oferit teatrul a fost iubirea adevărată.

Virgil Andrei Vâţă şi TTT ( Trupa Tânără din Turda )

Aducându-mi aminte de studenţie, mi-am zis că ar fi interesant să menţionez perioada în care am fost figurant la teatrul turdean, fiind momentul de înflorire al mugurului pasiunii pentru teatru, iar cel care m-a ajutat să-l îngrijesc şi să-l ocrotesc a fost regretatul regizor Virgil Andrei Vâţă. Aşa cum am mai amintit, când am fost angajată prima dată la Teatrul de Stat Turda (aşa se numea atunci) nu aveam nici un fel de experienţă scenică. O dată cu mine au fost angajaţi şi alţi băieţi tineri care aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu teatrul.

În acea perioadă regizorul teatrului era tânărul Vâţă, un regizor în plină ascensiune artistică. Cu ajutorul său s-a format celebra trupă TTT (Trupa Tânără Turda). El a pus bazele unei "şcoli" de teatru, iar toţi cei proaspeţi angajaţi i-am fost "elevi". Am început cu improvizaţii şi apoi am continuat cu texte antice. Regizorul ne-a ajutat să ne creem un repertoriu, adică aproape tot ce se face în anul întîi de facultate. Cu el am făcut pentru prima dată happening-ul, un gen de spectacol ad hoc pe stradă care, până atunci, nu fusese testat decât în Anglia. Mai târziu s-a dezvoltat si la noi, exemplul cel mai elocvent fiind spectacolul "Golgota".

Activitatea alături de Virgil Andrei Vâţă a reuşit să ne unească foarte mult, să închege o adevărată echipă, iar noi să ne simţim ca nişte fraţi şi să ne ajutăm în situaţii limită. Cred că de aceea am resimţit atât de puternică durerea când, odată cu numirea mea ca director, toţi - fară nici o excepţie, s-au întors împotriva mea.

Dar această perioadă rămâne în amintirea mea ca fiind una dintre cele mai frumoase. Datorită faptului că începusem să înţeleg cum trebuie să-mi fac meseria, în ultima punere în scenă a piesei "Medeea", a lui Aureliu Manea, am fost distribuită să joc singură rolul corului.

În vara aceluiaşi an, Vâţă a hotărât să participăm la festivalul tânărului actor, de la Costineşti, festival aflat la prima ediţie. (Scriind la acest blog realizez că, în cariera mea artistică, am avut şansa să cunosc multe festivaluri de specialitate chiar de la începutul lor. Acest fapt mă face să înţeleg că, de fapt, am participat la o evoluţie istorică). Pentru ca să putem participa la evenimentul de la Costineşti trebuia să facem un turneu în diverse oraşe, unde să susţinem spectacole, iar din încasări să plătim apoi motorina şi cazările. La mare am fost cazaţi la Năvodari, unde aveam spectacole zilnice pentru copii.


Seara mergeam la Costineşti pentru reprezenţaţia spectacolului happening "Revolta spectatorului". Acest gen de spectacole este foarte dificil pentru că totul constă în improvizaţie, text, mişcare. Vâţă doar la început ne spunea: faceţi cutare lucru, iar noi - pe tema dată - ne amestecam printre oameni şi improvizam. Cu acest spectacol am reuşit să-i bulversăm pe toţi. Aşa cum spunea şi titlul "Revolta spectatorilor", noi instaurasem un haos printre membrii juriului şi printre spectatori. Spectacolul s-a desfăşurat pe toată durata festivalului şi numai la sfârşit s-a anunţat că a fost un spectacol happening. Acest lucru a mirat şi amuzat pe toată lumea, care credeau că e un fel de cacialma cu camera ascunsă.

Întâmplări amuzante

Sectanţii Piu-Piu

Îmi amintesc cu plăcere şi câteva întâmplări amuzante de atunci. Într-o seară, chiar pe la începutul festivalului, îmbrăcaţi în costume, trebuia să străbatem toată staţiunea, să creăm confuzie printre lumea care se plimba liniştită pe alei, dar fără să o agresăm. Noi interpretam nişte fiinţe venite de pe altă planetă. Nu vorbeam nici o limbă anume, ci scoteam doar nişte onomatopee. Aveam şi un cod secret: în cazul în care aveam probleme, ne lăsam la pământ inofensivi şi strigam "piu, piu". Vâţă, care ne urmărea de departe, apărea imediat şi scotea legitimaţia de festival, scăpându-ne în acest fel din încurcătură. Totul trebuia să dureze o oră, apoi ne întâlneam pe promontoriul staţiunii să povestim impresiile.
Zis şi făcut. Începem să ne amestecăm printre oameni; unii se sperie, alţii râd. Nu ştiu cum se face că eu şi cu un coleg, Radu, am rămas mai în urmă şi ne-am pierdut de ceilalţi. Cum tot alergam noi aşa, la un moment dat ajungem faţă în faţă cu doi poliţai. Ăştia când ne văd costumaţi şi cu măşti pe faţă, ne opresc şi ne cer actele la control. Noi, conform instrucţiunior, ne-am oprit şi ne-am lăsat la pământ ghemuiţi, strigând "piu, piu". Aşteptam să vină Vâţă care era undeva mai în faţă. Poliţaii vorbeau între ei: "Bă, ăştia-s străini" şi au început să-şi exerseze engleza stâlcită pe noi: "Vrem să show papir". Nu puteam să râdem de comicul situaţiei fiindcă eram speriaţi şi strigam tot mai tare "piu, piu". Vâţă tot nu se arăta. Cei doi iar: "Bă , nu-i bine, ăştia îs polonezi. Polonezii vin în România şi fac tot felul de prostii. Vă rog să veniţi la secţie". Noi nimic, doar "piu, piu" dar la modul disperat. Într-un final apare Vâţă cu legitimaţia de festival şi le explică poliţiştilor situaţia. Cei doi nu prea înţeleg şi insistă: "Bine, bine, dar de ce nu vorbesc?". Ce să le mai explici? Tot nu erau ei în clar, dar ne-au lăsat să ne vedem de drum.
Am pornit-o spre promontoriul din spatele hotelului, dar poliţiştii se ţineau după noi să vadă ce facem. Când au văzut că suntem mai mulţi costumaţi, s-au îngrijorat de-a binelea, zicând că suntem sectanţi şi vrem să aducem jertfe. "Lasă că am mai văzut noi d-astea. Ziceţi că sunteţi paşnici şi apoi noi găsim cadavrele. Întâlnirea sectelor, mai ales în aer liber, e interzisă prin lege!". Obligaţi de organul legii, nu am avut de ales şi am părăsit zona îndreptându-ne spre autobuz. Dimineaţa însă deja circula zvonul că staţiunea e împânzită de o ceată de nebuni periculoşi. Evident că noi eram ăia.

Exerciţiu pe bani buni

Într-o altă zi am format o alee a statuilor. Am pus un castronel la picioare şi un anunţ că statuia vorbeşte doar cînd i se pun bani în castron. S-a adunat multă lume curioasă, dar majoritatea lumii doar se uita. Când însă gheaţa a fost spartă, toată lumea a început să pună bani, dornică să audă statuile vorbind. Noi recitam monoloage, poezii, dădeam şi bonusuri. Ne-am intrat rapid în formă. Când vedeam cum începeau să se adune banii, parcă prindeam avânt. Nimic nu ne mai putea opri. Mai mult de atât, cel care plătea o sumă mai mare, avea voie să-ţi ceară ce să reciţi sau ce monolog să spui. Şi în acest exerciţiu timpul era limitat. Nu puteam sta mai mult de 2 ore.
Partea bună din toată întâmplarea asta e că am făcut mulţi bani de buzunar atunci.
Dar, lăsând câştigul la o parte, îmi dau seama că a fost un exerciţiu foarte bun.

Toate aceste clipe frumoase m-au făcut să-mi dau seama că drumul meu e teatrul şi cale de întors nu mai există. Apoi au urmat toate celelalte.
Voi reveni cu un alt material despre sfârşitul tragic, la doar 38 de ani, al omului de teatru care a fost Virgil Andrei Vâţă.

Am fost atinşi de un înger al Thaliei

Răsfoind cutiile cu poze am dat peste unele din perioada studenţiei, poze uitate care acum mi-au trezit amintiri plăcute şi m-au îndemnat să scriu despre acea perioadă.

Făcând parte din prima promoţie de la Cluj, am avut parte de profesori talentaţi care s-au dedicat studenţilor cu devotament şi dragoste, fără să facă rabat de timp şi imaginaţie. Datorită asistentului universitar de atunci, profesorul de acum, Miki Bacsi, eu am reuşit să învăţ ABC-ul meseriei de actor. O observaţie personală pe care mi-am format-o în timp, e că persoanele de naţionalitate maghiară, cu care mi-a fost dat să lucrez de-a lungul timpului, s-au caracterizat prin aceleaşi calităţi: disciplină, meticulozitate, pasiune. Miki a fost cel care ne-a învăţat toate acestea, atât pe mine cât şi pe colegii mei. De la el am aflat că actoria e ca matematica, cere logică şi disciplină. La început mi se părea că vorbeşte aiurea, nu-mi venea să cred aşa ceva, dar acum după ani "de stat pe scîndură" îi dau dreptate. Puţine generaţii de absolvenţi au avut norocul să li se destăinuie şi să înveţe aceste secrete. Profesorii care ne-au transformat în confidenţii secretelor lor au fost: Miki Bacsi, Miriam Cuibus, Marius Bodochi, Geta Orlovski-Bogdan, Sorana Croamă-Stanca.

Fiind la o facultate de teatru, examenele noastre însemnau spectacole, unele dintre acestea transformându-se în mari succese. Acestea au fost reprezentate la festivaluri de specialitate şi încununate de premii şi călătorii în străinătate. Un astfel de spectacol a fost cel de "Commedia dell'arte", cu care am jucat pe scena Nationalului Clujean, apoi la studioul "Casandra" din Bucuresti şi la prima ediţie a festivalului de teatru de la Sibiu , unde am luat premiul pentru tineret. Tot cu acest spectacol am participat la un festival de teatru din Casablanca, Maroc. A fost prima noastră ieşire peste hotare şi eram foarte emoţionaţi.
Acestă "excursie" o datorăm unui om iubitor de teatru şi de artă în general, d-lui Bercea - directorul de atunci al Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj. Performanţa noastră a fost premiată cu Premiul de popularitate.

Un alt spectacol de care îmi aduc cu drag aminte a fost "Golgota", regizat de colegul meu Theodor Zmeu. Acest proiect a fost unul foarte ambiţios pentru vremea aceea. Dacă Theo începuse odată cu mine, ca actor, datorită personalităţii sale puternice, care nu se potrivea cu supunerea şi maleabilitatea cerută unui actor, a hotărît să se mute la Regie, în clasa prof. Măniuţiu. Pentru acest spectacol ce reprezenta răstignirea lui IIsus, scenariul fusese inspirat din Biblie, sub îndrumarea cadrelor de la Facultatea de Teologie. Regizorul a dorit un spectacol de mare anvergură, cu multă figuraţie, în jur de 100 de persoane. Spectaculozitatea a fost dată de faptul că înafară de mine şi de colegul meu Giovanni, nu au fost prezenţi alţi studenţi la actorie, ci de la cu totul alte facultăţi. Îmi aduc aminte că la preselecţie s-au prezentat foarte mulţi studenţi, Theo alegând câţiva pentru rolurile mai importante, iar pe ceilalţi păstrându-i pentru figuraţie.

Mie mi s-a dat rolul Mariei Magdalena, iar lui Giovanni - cel al lui Pillatus din Pont. Premiera a avut loc în piaţa din faţa Librăriei Universităţii din Cluj, iar drumul Golgotei începea în aceea piaţă şi continua pe strada Napoca, până la Casa de Cultură a Studenţilor, pe treptele căreia avea loc răstignirea.

Poate, citind aceste rânduri, nu pare impresionant, dar Theo a lucrat cu peste 100 de persoane fără nici o experienţă anterioară şi a reuşit să le insufle tuturor o pasiune ce îi ţinea ore în şir la repetiţii, fiind convinşi că ceea ce făceau acolo merita să renunţe la unele cursuri. Repetiţiile se ţineau în parcul central, la Kios, iar noi stăteam până la lăsarea serii. Theo primise toate aprobările de la primărie şi poliţie, inclusiv pentru oprirea circulaţiei la ora începerii premierei. Spectacolul a fost foarte apreciat de public şi de criticii de specialitate, drept urmare au urmat şi alte reprezentaţii. În ţară am participat la prima ediţie a Festivalului Medieval de la Sighişoara, unde spectacolului i s-a decernat Marele Premiu. O întâmplare, nu lipsită de importanţă, a avut loc în timpul scenei răstignirii: în momentul cînd interpretul lui Iisus rostea "Eli, Eli, lama sabactami" s-a pornit o ploaie din senin, care a udat pe toată lumea, şi care a încetat atunci când "Iisus" şi-a dat duhul. A fost de-a dreptul impresionant, spectatorii, dar şi actorii plîngeau, iar Ion Caramitru - care era directorul festivalului pe atunci - a ţinut să ne felicite personal. Au urmat alte reprezenţaţii în afara graniţelor la Budapesta, la Chişinău etc.

Nu am regrete, doar experienţe reuşite

Oriunde m-ar fi purtat paşii, ceva întotdeauna mă aducea înapoi acasă. După ce am jucat pe scene naţionale şi internaţionale, după ce am dormit în hotele mai bune sau mai rele, chiar şi în cabine de teatru, am decis să mă întorc acasă. După o experienţă de top în care am văzut multe trupe şi am jucat alături de nume mari ca: Marius Bodochi, Dorin Andone, Dorel Vişan, Stela Popescu, Melania Ursu ş.a.m.d., am decis să aleg un teatru mic unde să pot juca cât mai mult.
Într-un teatru naţional nu prea ai şansa să fii distribuit des, iar pentru un actor timpul e crucial. Un actor tânăr îşi vinde în primul rând imaginea fizică, iar unul mai "rodat" este căutat pentru experienţă. Însă, de regulă, un actor se remarcă în perioada tinereţii. Atunci se poate bucura de toate darurile cu care a fost înzestrat de natură şi să le prezinte "all in one". Chiar dacă poate fi remarcat doar pentru o singură calitate, "pachetul" trage mult la cântar la prima "măsurare". Sigur că există şi excepţii . De fapt secretul, ca în orice meserie, e antrenamentul. Prin antrenament îţi perfecţionezi tehnica, atât de importantă la un actor. Aşa începi să simţi pulsul sălii plină de spectatori, le poţi oferi "catharsis-ul", acea comunicare cu publicul spectator la nivel empatic, aşa te poţi forma ca personalitate artistică.

În cazul meu a mai fost un motiv care m-a determinat să aleg oraşul natal: banii. Un actor debutant are un salar de mizerie, iar faptul că în Turda nu eram nevoită să plătesc chirie, ci puteam sta cu părinţii, însemna un important ajutor din punct de vedere financiar. Aşa că în anul 1996 am devenit, pentru a doua oară, angajată a Teatrului Municipal Turda, cu diferenţa că de data asta aveam studii superioare şi eram actriţă cu drepturi depline. De ce zic depline? Pentru că în perioada în care eram figurant nu prea puteam să-mi exprim opiniile dar, de data asta, specializarea plus experinţa îmi dădeau acest drept.

Multă lume mă întreabă, mai în glumă-mai în serios, dacă Teatrul din Turda mai funcţionează. În 13 ani de activitate neîntreruptă în acest teatru am jucat în 30 de premiere, piese atât pentru adulţi dar şi pentru copii, ceea ce certifică faptul că da, este activitate la Teatrul din Turda. Recunosc că am jucat atât în piese bune, cât şi mai puţin bune, dar toate m-au ajutat la formarea şi maturizarea mea ca actriţă. Dacă cineva crede că totul a fost roz, îmi pare rău să-l dezamăgesc. În spatele cortinei, de multe ori se întâmplă lucruri pe care spectatorii nici nu le bănuiesc.

După patru ani de la angajare ajunsesem într-un moment de cumpănă. În teatru se înfiinţase un sindicat cu scopul de a schimba directorul din aceea perioadă. Pentru că nu am fost de acord cu propunerea sindicală, o turnură din cea mai stranie a făcut ca oamenii pe care-i consideram prieteni de-o viaţă să-mi devină duşmani. De fapt ei mă considerau aşa şi se comportau ca atare. Eu nu am avut şi nu am resentimente pentru nimeni. Teatrul însă a devenit un adevărat câmp de bătălie, o bătălie a orgoliilor care, în opinia mea, nu şi-ar avea locul într-un lăcaş de cultură. Din poziţia în care mă plasasem prin refuzul meu, aveam de ales: ori plec şi o iau de la zero în altă parte, ori rămân şi îmi depun candidatura pentru postul de director. La insistenţele unor persoane apropiate şi după o lungă consultaţie cu soţul meu, am decis să mă înscriu la concursul pentru ocuparea postului de director. Între timp, fostul director îşi dăduse deja demisia.
Au urmat nopţi lungi şi albe în care am fost nevoită să învăţ legi şi să lucrez intens la alcătuirea unui program managerial, lucruri de care nu mă izbisem niciodată până atunci. Dar m-am ambiţionat şi, după pregătiri temeinice, m-am prezentat la concurs. Din partea sindicaliştilor din teatru îşi mai depuse candidatura încă o persoană. Norocul însă a fost de partea mea. Mă rog, aşa credeam eu la vremea aceea, fără să ştiu la ce mă înhămasem. Oricum sunt sigură că dacă ştiam dinainte, nu făceam acest pas.
Aşa cum am mai subliniat în postările precedente, am observat că în viaţa mea nimic nu a fost întîmplător. Recitind rândurile scrise acum, îmi dau seama încă o dată că aşa trebuia să se întâmple, că tot ce mi-a fost dat a avut un scop şi că fără acele suişuri şi coborâşuri, azi nu m-aş mai putea lăuda cu o experienţă atât de colorată.
Postul de director de teatru a venit la pachet cu o serie de accesorii nedorie de nimeni: stres - în cantitate considerabilă, trădări, lupte nedrepte şi odată cu acestea o necesitate evidentă de a-mi revizui prietenii. Primele amintiri de la instituirea mea pe post sunt asociate cu şedinţele în care eram contestată ca director, şedinţe în care colegii mei - oameni cu care jucasem alături pe scenă - mă ameninţau cu moartea. Primeam numeroase telefoane "anonime" de ameninţare, eram îngrozită la gândul de a umbla singură pe stradă, mi se deschideau procese multe şi interminabile, parcă eram într-un laborator în care se făceau teste pe mine ca să se vadă cât rezist la diverşi factori de stress. Pe când credeam că am rezolvat o problmă, imediat apărea alta, şi tot aşa. Am ajuns să fiu denigrată şi în presă unde, în locul cronicilor despre premierele teatrului, apăreau doar bârfe la adresa mea, eu devenind un subiect fierbinte pentru articolele de scandal.
Chiar dacă bugetul alocat Teatrului, de către Consiliul Local, era unul de criză, când am părăsit postul de director instituţia nu avea nici o datorie. În perioada aceea au fost 200 de spectacole, am ridicat la maxim salariile angajaţilor, nu am dat pe nimeni afară (deşi mi se cerea frecvent acest lucru) şi m-am străduit să felicit fiecare angajat cu ocazia zilei de naştere sau înaintea Crăciunului. Cu ajutorul unor sponsori reuşeam să oferim cadouri tuturor angajaţilor, ca aceştia să se simtă bine, să se simtă apreciaţi şi motivaţi.

Am mers mult pe ideea promovării spectacolelor de copii, fiind singurul teatru din ţară care şi-a înregistrat pe cd-uri spectacolele, pe care apoi le împărţeam în grădiniţe şi şcoli. Produsele noastre din aceea perioadă au fost înscrise la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Chiar dacă aş putea părea lipsită de modestie amintind toate aceste realizări, nu o fac în mod gratuit. Pentru că nu am fost o răsfăţată a sorţii, a trebuit să mă lupt pentru fiecare izbândă, de multe ori doar cu propriile-mi puteri. În cele din urmă, colegii care mi-au intentat procese prin intermediul sindicatului au fost nevoiţi să se recunoască învinşi, legea dându-mi mie dreptate. În semn de protest, unii angajaţi şi-au dat demisia, crezînd că nu voi reuşi să acopăr nevoile instituţiei fără ei, dar m-am descurcat cu ce am avut şi ne-am ales, în sfârşit, cu o atmosferă de creaţie şi colaborare pe care nu am mai regăsit-o de atunci. A fost o perioadă în care lumea iubea să muncească în teatru şi ţin minte că, neavând un autobuz funcţionabil, au fost angajaţi care, din propria voinţă, şi-au pus maşinile la dispoziţia instituţiei. Deci au fost şi momente frumoase, memorabile.
Nu vreau să mă laud că aş fi fost cel mai bun director. Sunt conştientă că am facut şi greşeli. Doar aveam numai 30 de ani, nici un fel de experienţă în administraţie şi conducere, însă m-am străduit să fac tot posibilul în contextul dat. În lumea teatrului există o expresie: "am făcut din rahat bici şi a şi puşcat". Am avut ghinionul să nimeresc o perioadă în care teatrului i se acorda un buget foarte limitat, nici un director de atunci încolo nemaifiind atât de văduvit de resurse şi susţinere cum am fost eu. Acum sunt bani, şi încă foarte mulţi. După toate păţaniile mele am ajuns să nu invidiez şi să nu condamn pe nimeni, ci să îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Ştiu că prin asta am reuşit să devenit cea de astăzi: o femeie puternică cu o carieră frumoasă, sprijinită de o familie iubitoare şi prieteni adevăraţi. O luptătoare. Nu regret nimic!

Nu există învinşi, doar învingători

Mă gândeam cât de ironică poate fi soarta asta şi cum poate să "ţeasă" surprize din cele mai neaşteptate. Printre cei trei ameninţaţi cu eliminarea în anul întîi de facultate se afla şi Giovanni, alias Ioan Isaiu, actorul care se bucură acum de un succes răsunător în telenovela "Îngeraşii", de pe postul "Acasă Tv".

Alături de Giovanni, în cameră de cămin, pregătindu-ne pentru re-examinare

Iar eu, care am ales să rămân în oraşul meu natal, după un început ca figurant, la vârsta de 30 de ani am ajuns directorul Teatrului Municipal Turda, devenind totodată prima femeie-director din istoria acestui teatru. Mai târziu am aflat că fusesem prima din promoţia mea care atingea această performanţă. Şi acum îmi vine să râd când mă gândesc ce aproape am fost de eliminare în anul întâi şi cum soarta m-a dus, cu încăpăţânare, mai departe. Pe lângă mine mai sînt mulţi alţii care au reuşit să doboare barierele şi mi-ar plăcea să văd filme sau telenovele româneşti care să surprindă astfel de poveşti despre învingători.

În timpul facultăţii am descoperit că literatura română nu surprinde spiritul de învingător, ci pune mai mult accent pe învinşi: Fefeleaga, Micul pui, Desculţ, La vulturi, toate surprind destine măcinate de sărăcie şi învinse de sistem. La americani însă, chiar dacă literatura lor nu se numără printre favoritele mele, admir accentul care se pune pe "a învinge", "a reuşi". Foarte bine pus la punct, acest aspect al visului american bazat pe principiul învingătorului transmite ideea curajoasă că oricine are şanse egale de reuşită, indiferent de mediul din care provine. Îmi pare rău să observ că în România multe din aceste "calităţi" necesare unui popor optimist şi "sănătos" lipsesc.

După terminarea facultăţii am ales să fac parte din spectacolul "Danaidele", regizat magistral de Silviu Purcărete. Spectacolul a avut reprezentaţii în SUA, Olanda, Germania, Italia, Franţa, Anglia, Irlanda. În România am jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti, spectacolul fiind preluat de Televiziunea Română.

Repeţiţiile pentru "Danaidele"

Acest spectacol i-a adus lui Silviu Purcărete, în anul 1996, premiul UNITER. Cu sinceritate spun că nu-mi pare rău că, după absolvirea facultăţii, nu m-am angajat imediat într-un teatru, ci am preferat să lucrez cu acest adevărat profesionist.

Spectacolul "Danaidele"

Timp de 2 ani am fost tratată ca un adevărat artist, am avut diurne considerabile, am dormit in hoteluri de 3 stele, am călătorit în cele mai bune condiţii şi, pe lângă toate astea, primeam şi un salar foarte bun. Am învăţat ce înseamnă disciplina de fier şi am ajuns să lucrez cu mari actori, ca: Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Mariana Buruiană, Mihai Dinvale. A meritat să amân angajarea într-un teatru profesionist pentru ca să gust, chiar şi pentru o clipă, din nectarul zeilor, a adevăratei vieţi de actor.

Teatrul m-a ales pe mine, nu eu pe el

Facultatea a însemnat o nouă etapă din viaţa mea. A fost perioadă în care am realizat că teatrul m-a ales pe mine şi nu eu pe el. De multe ori am observat că nimc nu e întîmplător şi că ce trebuie să se întîmple, se întîmplă oricum. Acum cred că şi în ceea ce priveşte facultatea pentru mine, a fost ceva predestinat. La Cluj, în cadrul Facultăţii de litere "Babes-Bolyai", se înfiinţase o secţie nouă de teatru şi toată lumea era plină de emoţii. Profesorii pentru că nu mai fuseseră profesori până atunci, iar noi, studenţii, pentru că aveam de-a face cu ceva "brand-new".

În primele luni de studenţie am descoperit ceva ce până atunci nici nu bănuiam că există: oameni care se inventau, adică jucau rolul de student la actorie, invidia, fiţele şi falsitatea, iar pe parcurs aveam să înţeleg că aceste aspecte fac parte integrantă din lumea teatrului. Din păcate. Confruntarea cu această nouă lume mi-a produs un şoc. Ca rezultat, m-am închis în mine şi nu mai comunicam cu colegii. Aşa că, spre finele anului întâi, am ajuns pe lista studenţilor candidaţi la exmatriculare. Alături de mine mai erau încă doi colegi.

Pe parcursul vacanţei de iarnă am plecat acasă, unde tot timpul mi l-am petrecut plângând de disperare. Într-un moment de inspiraţie specific maternă, mama mi-a spus: "Draga mamei, faptul că ai intrat la această facultate nu e întîmplător. Înseamnă că oamenii ăia au văzut ceva în tine, iar tu trebuie să le arăţi acum tocmai acel ceva. Rămâi încă un semestru şi apoi,dacă tot nu merge bine, renunţi la facultate şi găsim noi ceva de făcut. Dar până atunci trebuie să dai tot ce e mai bun din tine şi apoi pleci cu fruntea sus că ai făcut tot posibilul.". Acele cuvinte mi-au schimbat percepţia despre tot. Au însemnat impulsul de care aveam nevoie în acel moment de cumpănă.

Am revenit la facultate hotărâtă să muncesc cât mai mult. Odată cu optimismul, îmi revenise şi pasiunea ce o simţisem prima dată lucrând în cadrul teatrului din Turda. Recunosc că am avut şi noroc, apropo de faptul că nimic nu e întîmplător. Asistentul nostru din aceea perioadă Miklos Bacsi, a hotărît să ne ajute pe toţi cei vizaţi să fim daţi afară şi a muncit cu noi zi şi noapte, până la epuizare.

Au sosit şi examenele din vară, când o comisie formată din mulţi profesori dornici să vadă cum evoluează primii studenţi la actorie din Cluj şi-a făcut apariţia. Bineînţeles că se cunoştea faptul că sunt şi 3 studenţi "pe picior de plecare". Cu toate astea, acum când mă găndesc, pot să afirm că am trăit cele mai frumoase zile de examene. Când ne-a venit rândul nouă, celor trei "vizaţi", simţeam cum cei din public (profesori, studenţi la litere) ne priveau cu răsuflarea tăiată. Erau de-a dreptul fermecaţi de studenţii vizaţi pentru eliminare. A fost un adevărat triumf! Exact ca în filmele americane în care, după o muncă asiduă, eroul reuşeşte să învingă şi victoria e răsunătoare. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă. Am reuşit să trecem peste un hop dificil şi am demonstrat că ne merităm locul în acea facultate . Victoria a fost cu atât mai mare cu cât am luat 10 pe linie. Am trecut în anul doi, iar de atunci încolo nu s-a mai pus problema listei "negre". Însă odată cu succesul apar şi alte surprize. După marea izbândă, am început să fiu privită cu multă invidie de către colege şi să simt în ele o dorinţă aprinsă de răzbunare. Din nou am ajuns să mă izolez, dar de data asta nu de tot. Am format echipă cu câţiva colegi băieţi şi apoi am legat prietenii cu cei din anii mai mici.

Acum pot să spun cu mâna pe inimă că nu regret deloc anii de facultate. Au fost ani de formare şi maturizare. În acele zile s-au pus bazele actriţei Doina Şoproni . Persoana care mi-a fost foarte aproape de suflet a fost profesoara mea Sorana Coroamă-Stanca. Ea a intuit foarte bine ce se întâmpla în realitate şi m-a învăţat multe lucruri ce mi-au redat încrederea în mine. Pe carnetul de student mi-a dat un autograf cu următoarea dedicaţie: "singurei studente care la fel de bine ştie să joace comedie şi dramă, cu mult drag şi respect Sorana".
Dacă la admitere am fost printre ultimii pe lista, la absolvire am fost şefă de promoţie, iar acest lucru a fost cea mai frumoasă răzbunare pentru cei care au cârcotit la adresa mea.

Începutul

Pentru că am fost lăsată la vatră (a se înţelege în concediu) mai repede decât mă aşteptasem, m-am hotărât să îmi fac un blog, unde să petrec ore de relaxare cu frumoase (?) aduceri aminte.

Începutul

Nu pot spune că a fost un vis pasiunea mea pentru teatru, dar a avut un început. Acum mă gândesc că nu-i nimic spectaculos în devenirea mea ca actriţă, mai ales că eu mi-am dorit să devin profesoară de limba română, şi pentru asta m-am pregătit. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, când eram mică visam să devin balerină. Ţin minte că toată ziua eram pe vârfuri şi imitam dansatorii de la televizor, iar muzica îmi placea de asemenea foarte mult. Fiind mai timidă din fire, toate astea erau trecute doar la capitolul "dorinţe".
Un accident nefericit din care m-am ales cu mâna ruptă, iar mai apoi, din "iscusinţa" medicului care îmi repuse oasele la loc, am rămas cu o umflatură la mâna dreaptă, m-a îndepărtat ireversibil de la realizarea acestui vis. Un astfel de defect nu corespundea unei vieţi de efort susţinut, cum e viaţa de balerin. Aşa că am rămas cu timiditatea şi cu visele.
După ce am mai crescut, parcă mă imaginam mai bine ca profesoară, învăţând copiii. Însă realitatea nu corespunde întotdeauna cu visele aşa că, după absolvirea liceului, am ajuns doar într-o seţie a Fabricii de ciment din Turda. Eram obligată să muncesc ca să-mi pot achita orele de română pentru admiterea în facultate.
Dar cum nimic nu e întamplător, într-o zi am simţit că munca în 3 schimburi e prea grea pentru mine şi că merit mai mult de atât. Mergând pe stradă, privirea mi-a căzut pe un anunţ. Scria că Teatrul Municipal Turda angajează figuranţi. Mi-am zis să încerc, oricum nu aveam nimic de pierdut, iar la fabrică nu doream să mă întorc. La acea dată nu simţeam să am ceva în comun cu teatrul. Pentru mine teatrul însemna piesele auzite la radio sau cele de la televizor. Mai mult de atât nu mă apropiasem niciodată. Dar ajutată şi încurajată de un amic din copilarie ce chiar îşi dorea şi se pregatea pentru admitere la IATC, am pregătit un repertoriu şi m-am prezentat la concurs. A fost mai mult decât ciudat să mă aflu acolo, mai ales că eram o timidă înăscută, care niciodată nu a avut curajul să spună două vorbe în faţa unor străini. Aflată dintr-o dată pe o scenă, în faţa unor oameni pe care nu-i văzusem nicioadată, credeam că o să mă pierd şi o să fug cât văd cu ochii. Contrar aşteptărilor, emoţiile mi-au dat un curaj nebun ... aveam impresia că acolo, pe scenă, sunt mult mai puternică. Iar în acel moment, în acel loc, aceea putere m-a ajutat să devin angajată a Teatrului turdean, pe post de figurant. Aşa a început aventura mea în lumea teatrului.

Am muncit mult cu mine însămi. Ţin minte că repetam pe scenă, seară de seară, până târziu şi, în felul ăsta, nevoia de o slujbă mai bună s-a transformat în pasiune. După un an de zile de figuraţie, pasiunea a crescut ca un pomişor în pepinieră, la fel şi aşteptările. Simţeam că pot mai mult decât figuraţie, aşa că mi-am zis să încerc la facultate. În vara urmatoare am dat examen la Institutul de Teatru şi am intrat.
În primul an de debutant la teatru, am avut parte de o mulţime de lucruri frumoase. S-a format o echipa unită condusă de regretatul regizor Virgil Andrei Vâţă şi împreună cu el am descoperit lumea minunată a teatrului adevarat, fără inhibiţii, fără fumuri, fiţe şi intrigi, o lume care m-a fascinat şi m-a atras în vârtejul ei.
La facultate am descoperit altceva, dar asta va face subiectul unui material viitor.